Întors acasă, mi-am căutat de nevoile gospodăriei. Fiind seceta mare şi câmpul pustiu, uscat şi crăpat, nu a fost de unde strânge măcar nutreţ pentru vite, de am fost nevoit să strâng frunze de frasin şi de arţar din pădure, ca să am pentru iarnă cu ce hrăni boii care ne mai rămăseseră, şi-i ţineam ascunşi în pădure. Bolşevicii din raion au trimis derbedeii lor, ca să strângă impozitul pe pământ, în produse - aşa-zisa postavcă. Umblau din casă în casă hoţii şi derbedeii satului, luau bucatele omului, şi cele pe care le mai aveau din anii trecuţi, până măturau podurile caselor. Lăsau pe oameni fără surse de existenţă. Când Hrusciov i-a spus lui Stalin că moare lumea de foame în Basarabia, el a răspuns vesel:

“Foarte bine, abia vom putea popula fosta provincie românească cu alte popoare ale Uniunii Sovietice.”

Mureau ca muştele bieţii locuitori ai Basarabiei, iar conducerea bolşevică a ţinut în taină groaznica lor crimă, a foametei organizate. Nimenea nu ştie câte sute de mii de osândiţi s-au stins, murind de foame, în acest colţ de ţară românească cotropită de bolşevicii criminali. Noi am avut atunci doi saci cu porumb boabe. Un sac l-am ascuns, îngropându-l sub un gard, pe celălalt l-am ascuns în altă parte, ca să avem de mâncare, să nu vină hoţii bolşevici să ni-l ia. Neavând hrană pentru porci şi păsări, totul a fost tăiat, de ne-au rămas numai boii ascunşi în pădure, care se hrăneau cu frunze şi cu lăstari. Prin luna septembrie s-a terminat totul în jurul casei, am rămas fără nici o pasăre şi fără nici un purcel. Afară de nişte crupe de porumb, pe care singuri le făceam, nu mai aveam nimica. Mama gătea din ele un fel de terci rar, aşa că la noi în casă se simţea foamea, ca şi în tot satul.

În zilele de duminică şi de sărbători ne întâlneam, băieţii şi fetele din sat, dar glumele şi veselia au dispărut de pe faţa fiecăruia. Altă vorbă între noi nu era, afară de diferite mâncăruri pe care se lăudau fetele că ştiu să le facă, dar se lăudau cu lacrimi, căci erau flămânde ca şi noi, băieţii. Apoi au început ştirile, care şi cum a murit de foame. În mahalaua noastră au murit de foame mai multe familii. Primul a murit Vasile Serafimciuc, poreclit Ciocălău, împreună cu soţia şi cu cele două fetiţe mai mici. Apoi a murit şi feciorul lui Ion, care era de o seamă cu mine. Apoi Nică Curcudel cu soţia şi fata cea mai mică, iar în urmă şi feciorul lor Vasile, cu un an mai mare decât mine. Apoi a murit Jorja Leviţchi, poreclit Brătianu, cu întreaga familie. Tot atunci au murit pavel Ciobanu cu familia, şi tatăl său Dănilă, Vasile Călinescu cu familia, Mariţa lui Babin şi Maşa lui Nică Leancă, cu doi băieţi şi o fată, apoi Costache Negrea cu soţia, şi Petrea Leviţchi cu soţia. Dintre cei sortiţi morţii, fiind distrofici, au supravieţuit Onisim Negrea şi Vasile Mitracov, căci i-au salvat pisicile şi câinii pe care i-au mâncat, precum şi fraţii Gheras, care l-au mâncat pe tatăl lor, devenind criminali şi canibali.

În sâmbăta zilei de 21 septembrie, de ziua Sfintei Marii, s-au adunat la mine prietenii şi fetele din vecini - Teodor Duracov, cu sora lui Ana, Victor Bărănceanu cu sora lui Lida, Vladimir Bărănceanu cu sora lui Ileana, Grigore Cotrişău, Zina lui Toader Curcudel, cu vara sa Lida Chiriac. Toţi eram cu zâmbetul trist pe buze, şi flămânzi ca vai de noi. Eu, ca gazdă, nu aveam nimic cu ce-i servi, dar mi-am amintit că aveam adus din pădure un sac de mere pădureţe. Le strânsesem când adunam frunze pentru boi. Erau galbene, mari şi frumoase, dar teioase şi acre, de nu le puteai mânca. Umplusem totuşi un sac, şi le-am împrăştiat pe sub frunze, în şopron. M-am dus să le încerc dacă s-au făcut bune de mâncat. Când am gustat din unul, mare mi-a fost mirarea, în câteva săptămâni se făcuseră bune şi gustoase. Am îmbucat câteva aşa nespălate, până am spălat un hârdău plin, şi le-am adus ude în casă, la musafiri. Fetele, când le-au văzut, au exclamat: “Mere!”, şi toate s-au repezit. Au luat fiecare câte puteau să ia în două mâini, cum au făcut şi băieţii. Toate merele s-au mâncat, fără să rămână măcar cioturile. Apoi i-am lămurit de unde le-am adus, şi cu toţii au început să mă roage să-i duc la merii pădureţi, că poate vor găsi măcar pe jos. Am plecat cu toţii în pădure, după amiază, şi cu toţii mergeau repede şi fără glume, sau măcar un zâmbet voios pe faţă. În vârful pomilor încă mai erau multe mere pădureţe, dar erau teioase şi acre. În schimb cele de pe jos erau bune de mâncare. Toate au fost scuturate şi culese, până la ultimul. Apoi s-au împrăştiat cu toţii prin pădure, în căutarea altor fructe.

Am rămas numai eu cu Zina, pe care am oprit-o, lămurind-o că prin jur nu mai este nici un măr pădureţ. Am îmbiat-o să ne întoarcem, căci merele pădureţe pe care le-am strâns sunt pentru dânsa. Şi ea, bucuroasă, mă luă de mână, iar cu cealaltă, ca şi mine, ţinea poalele rochiei pline cu mere pădureţe, precum ţineam şi eu poalele cămăşii pline cu mere.

Plângeam şi mă blestemam singur că am lăsat totul şi m-am întors acasă să mor de foame. Stând lungit în pat, plângând şi amintindu-mi de cele petrecute peste Prut, am hotărât să scriu totul, ce mi s-a întâmplat, despre persoanele scumpe mie pe care le-am întâlnit în România. Mai aveam câteva caiete în lădiţa mea plină cu cărţi, în număr de 146 de volume, pe care o ţineam încuiată permanent sub patul în care dormeam. Astfel a apărut povestirea mea, căreia mai pe urmă i-am pus titlul “Cortina de fier”. Aveam scris deja jumătate de caiet, scriam plângând de jale şi de foame, căci nu mâncasem nimic de ieri, de când adusesem hârdăul cu mere pădureţe. Simţeam că nu mai pot scrie, că-mi tremură mâinile de foame, şi m-am sculat plângând, ca să mă duc în şopron după mere pădureţe. Dar a intrat surioara Liuba, şi mi-a adus o strachină plină nu cu terci, ci cu o mâncare de varză, amestecată cu crupe de porumb, ce avea gustul găluştelor. Mi-a pus-o pe masă zâmbind, şi eu am întrebat-o cu mirare:

“Găluşte leneşe! De unde aţi luat varză?”

“Suvronia lui Manolachi i-a dat mamei o căldare plină de varză murată, şi i-a spus că Manolachi a părăsit grădina, că nu mai are la ce sta acolo. A strâns toţi brojbanii de varză mai mărişori, şi au rămas încă frunze bune şi brojbani mai mici. Mama a spus să te repezi în pădure, la grădina lui Manolachi, căci el ieri a venit acasă şi ce-oi găsi, brojbani cât de mici şi frunze bune, pune totul în sac şi adu acasă, ca să le pună mama la murat. Grădina lui Manolachi era în mijlocul pădurii, pe malul unui pârâu. Cât a fost apă în pârâu, ea a fost irigată. Zarzavaturi timpurii, puţine, au fost, însă varza şi sfecla roşie au rămas neirigate, căci pârâul s-a uscat. Numai şuvoiul de ploaie de la 17 iulie a ajutat ca varza să crească numai în brojbani înfoiaţi, iar sfecla roşie a crescut mai mică decât merele, în august i s-au uscat şi frunzele. Eu, cu sacul în mână, m-am dus pe de-a dreptul, pe vatra pârâului secat. Aproape de grădină, într-un pâlc mare de păpuriş, se roteau mai multe ciori, şi era plin pâlcul de păpuriş cu ciori. Curios, m-am dus să văd ce nu pot împărţi cioroii între ei. Când m-am apropiat, cioroii s-au speriat şi au zburat, iar câţiva dintre ei aveau câte un ţipar în cioc. Plin de mirare, am descoperit în mijlocul tufarului urmele unui bulhac. Mâlul era uscat pe deasupra, cu o coajă groasă de vreo cinci cm, şi avea crăpături, iar printre crăpături se vedea mâlul moale şi rar, plin cu apă, iar prin acel mâl se vedea capul câtorva ţipari (chişcari). Atunci am desprins dintre crăpături o bucată de mâl uscat, l-am dat în lături, iar de dedesubtul ei, în mâlul moale, mişunau atâţia chişcari că m-am speriat. Apoi am băgat amândouă mâinile şi am scos, împreună cu mâlul rar care se scurgea printre degete, mai mulţi chişcari destul de mari şi de groşi. Atunci am aşezat înapoi bucata de mâl uscat, aşa cum a fost, şi am adus câteva braţe de crengi , am astupat mica bulboană uscată, ca să nu năvălească ciorile de mai înainte. M-am dus mai departe, la grădina lui Manolachi, şi am găsit frunze bune şi brojbani mici de varză, iar în bordei o grămăjoară de sfeclă roşie ca merele de mari. Întâi am strâns frunzele şi brojbanii de varză, toţi, de am umplut opt saci plini. Am ascuns varza într-un pâlc de papură, tot pe albia pârâului uscat. Apoi m-am întors la bordei şi am luat toată sfecla, mică cum era. M-am întors acasă şi am povestit totul. Mi-am făcut, în grabă, un ciorpac dintr-o pânză veche. Pe seară, împreună cu mama şi surorile, fiecare cu un sac în mână, ne-am dus pe albia pârâului, întâi să scoatem chişcarii din nămolul unde erau adunaţi. Eu îi scoteam cu ciorpacul şi-i aruncam la marginea păpurişului, iar mama cu surorile îi curăţeau de nămol, şi îi puneam în saci. O dată cu asfinţitul soarelui am scos toţi chişcarii din mica bulboană în care erau adunaţi, de s-au umplut doi saci şi jumătate, apoi i-am împărţit în patru saci şi i-am dus acasă. Cu alţi saci am adus toată varza noaptea pe lună, iar mama cu surorile, până în ziuă, au curăţit toţi chişcarii şi i-au pus în butoiul cu murături, la sărat. Varza am pus-o într-un butoi butoi mare pentru vin, la murat. O vreme s-a mai îmbunătăţit mâncarea, şi nu ne mai simţeam flămânzi.

La Zina m-am dus în fiecare seară, o săptămână întreagă. Apoi, printre lacrimi, mi-a spus că nu mai are putere să mă primească în fiecare seară, că e mereu flămândă, se simte obosită, dar mă aşteaptă în fiecare duminică seara. A doua zi, Ziua Crucii, 14 septembrie 1946, am hotărât să termin povestirea mea numită mai târziu “Cortina de fier”, dar m-am oprit, speriat că îmi dezvălui, prin ceea ce am scris, taina mea şi a persoanelor scumpe vieţii mele, care mă iubeau, m-au găzduit şi m-au ajutat. Voiam să descriu tot adevărul, dar mă temeam că vor suferi din cauza mea, căci nu eram sigur pe viaţa mea. În caz că muream de foame, lădiţa mea cu cărţi putea cădea în mâinile Aniuţei lui Dranciuc. Deşi nu ştia citi, ducea lui Snidcov, şeful NKVD-ului raional, orice carte românească ce-i cădea în mână. Iar stăpânului acelei cărţi îi erau zilele numărate. Chiar dacă nu mă duceau cu maşina neagră dintre cei vii, lădiţa mea cu cărţi tot putea să cadă în mâinile lui Snidcov. Dar nu puteam să nu scriu, căci cu anii totul trece în uitare, şi, de rămâneam în viaţă, mi-ar fi părut rău că am lăsat baltă istoria mea ieşită din comun. Am hotărât să încep de la început, dar cu familia şi localitatea schimbate, pentru propria lor securitate. Speram că, dacă se va da publicităţii această povestire, ei vor afla poate tot calvarul vieţii mele, şi mă vor ierta că n-am avut posibilitatea să-mi îndeplinesc promisiunea. Am scris plângând toată ziua de sîmbătă a Sfintei Cruci, şi am terminat-o cu versurile iubirii şi durerii mele fără de sfârşit, a doua zi, duminică 15 septembrie 1946. (……………)