În închisoarea din Chişinău am nimerit într-o celulă cu oameni de vază, aduşi din diferite regiuni ale Ucrainei şi ale Rusiei vreme de trei luni de zile. Nu ştiau nici unul pentru ce I-au adunat la Chişinău, din închisorile Ucrainei şi Rusiei. Celula era de trei metri lăţime şi cinci metri lungime, era complet goală, nu exista nici un pat, nici masă, nici scaune. Numai un vas de fier într-un ungher dinspre uşă, care servea de closet. Toţi deţinuţii stăteau jos pe beton, cu capetele către perete, iar cu picioarele unele peste altele.

În celulă erau: trei generali bătrâni, Vasili Ivanovici Şincarenco, ucrainean din oraşul Osnova de lângă Harcov, Chiril Vasilievici Samoilenco, tot ucrainean, din Dnepropetrovsk şi Ivan Afanasevici Smirnov, din regiunea Novgorod; doi academicieni: Mihail Fedotovici Eliseev, din regiunea Kursk şi Andrei Andreievici Kiselov, din regiunea Saratov; doi profesori: Vladimir Ivanovici Tocarev, din oraşul Sâzran, şi ucraineanul Iurii Dmitrievici Iurcenco, din oraşul Jitomir; un procuror - Ivan Ivanovici Kirilov, din oraşul Jmerinca; un colonel, Feodor Alexandrovici Tarasenco, din Rostov pe Don, şi mult regretatul meu amiral, Anatol Andreievici Dimidenco, din oraşul Kerci. Mai erau şi şase foşti secretari de partid, cu care aceşti oameni de vază se certau permanent.

Când am intrat în celulă, s-au uitat cu toţii miraţi la mine, pentru că eram un copil faţă de ei. Anatol Andreievici mi-a făcut loc lângă el şi m-a întrebat pe ce articol sunt judecat. Când au aflat că sunt condamnat, pe baza articolului 58, la 15 ani de închisoare, au rămas nedumeriţi, mai ales că aveam abia douăzeci de ani. Anatol Andreievici m-a îndemnat să le povestesc calvarul meu şi, după ce am povestit totul, el s-a adresat celor şase secretari de partid:

“Aţi auzit, bolşevicilor?! Şi încă mai aveţi neruşinarea să spuneţi că partidul vostru, bolşevic, este cel mai uman dintre toate partidele politice. Spuneţi voi dacă mai există în lume vreun partid mai criminal decât al vostru, care a organizat foametea din 1932, când milioane de familii au murit de foame. Când marele savant norvegian Nansen a cerut Ligii Naţiunilor un ajutor pentru lumea înfometată din Ucraina şi din Rusia partidul vostru a ignorat ajutorul internaţional, şi nu aţi permis ca el să treacă frontiera. Acum cu ce sunt vinovaţi moldovenii, de le-aţi organizat foametea de acum, măturând podurile, luând şi ultimul grăunte, şi lăsându-i să moară de foame ca muştele, în loc să le daţi sprijinul cuvenit, şi să cereţi şi ajutor Naţiunilor Unite, pentru marea secetă care s-a abătut peste Moldova. Dar voi, bolşevici criminali, aţi organizat foametea aceasta din Basarabia, special ca să moară populaţia şi s-o înlocuiţi cu pleava societăţii ruseşti, ca să rusificaţi o provinci a României, cotropită în 1940, şi ocupată iarăşi în 1944. Aflaţi că ideologia voastră este criminală.”

Apoi s-a întors către mine şi mi-a vorbit:

“Fiule, cum se vede din ce ne-ai povestit tu n-ai nici o vină. Doar atât, că fratele şi tatăl tău sunt condamnaţi ca duşmani ai poporului, cu alte cuvinte, duşmani ai ideologiei criminale a bolşevicilor. Totuşi, nu ai nici o vină, căci ţi-ai plătit impozitul faţă de stat, iar preşedintele sovietului sătesc nu are nici un drept să impună cuiva să plătească impozitul la stat de două ori, ba încă dublu a doua oară. Acela nu-I decât un idiot care s-a răzbunat pe familia ta din motive personale. Aşa că vei fi eliberat curând, dar trebuie să scrii o cerere de graţiere, pomilovanie, către Şfernuc, preşedintele Sovietului suprem al URSS, căci numai el e ceva mai detreabă, în vârful piramidei sovietice. Ivan Ivanovici e procuror, şi îţi va scrie pomilovania aşa cum trebuie, iar tu, cu ajutorul nostru, o vei copia, o vom trimite la Moscova, şi peste câteva luni vei fi liber.”

“Nu chiar liber”, a spus procurorul Kirilov. Fiindcă e fiul unui duşman al poporului, nu I se va permite să se întoarcă în Moldova. Mai degrabă, prin FZO, îl vor trimite la vreo mină de cărbuni, care e tot o închisoare, numai că nu ai escortă în urma ta.”

“Procurorul are dreptate, fiule. Nu-ţi vor permite să te întorci acasă. Îţi vor propune să-ţi alegi un oraş în care vrei să trăieşti. Eşti tânăr, şi trebuie să înveţi, ca să poţi trăi mai bine. Tu să le spui că vrei să înveţi, dacă te vor întreba ce vrei să faci. În caz că mama şi surorile tale vor fi deportate, să te străduieşti să ţii legătura cu ele prin scrisori. Când vei termina de învăţat, le vei fi de mare ajutor.”

După aceste vorbe, Anatol Andreievici a cerut de la gardianul de serviciu hârtie şi un toc cu cerneală, pentru pomilovania pe care a scris-o procurorul Kirilov. Cu ajutorul lui Anatol Andreievici am copiat-o, dar nu am putut-o trimite, căci a doua zi ne-au încărcat într-un vagon de marfă, împreună cu criminalii de drept comun. O lună şi jumătate am călătorit către iadul din Karabas, un lagăr de transfer, din regiunea Karaganda a Kazahstanului.

În vagonul infernal, printre criminalii de drept comun, era un grup de şapte indivizi foarte periculoşi, mai răi decât fiarele sălbatice. Mai grav era că pe aceşti criminali îi cunoşteau toţi NKVD-iştii ce ne însoţeau, parcă exista o legătură. Criminalii se adresau între ei numai prin porecle. Primul era Kosoi (Ochi încrucişaţi), şeful bandei, şi mai marele pe vagon. Avea cinci condamnări, prima pe zece ani, iar patru pe câtre 25 de ani. Al doilea, Unâlâi (Scârbitul), avea tot cinci condamnări: prima pe trei ani, a doua pe zece ani, şi trei pe câte 25 de ani. Al treilea, Ugriumâi (Supăratul), avea patru condamnări pe câte 25 de ani. Al patrulea, Veselciak (Veselul), avea tot patru condamnări, prima pe cinci ani, a doua pe zece ani, şi două pe 25 de ani. Al cincelea, Hromoi (Şchiopul), şchiopăta cu stângul şi umbla sprijinit în baston. Din cauza acelui baston avea cinci condamnări pe câte 25 de ani, şi mereu repeta că tovarăşul Stalin l-a pedepsit să trăiască încă 125 de ani. Al şaselea, Blizoruki (Miopul) avea trei condamnări, prima pe zece ani, şi două pe câte 25 de ani. Al şaptelea, Durâi (Tâmpitul), una din cele mai periculoase fiare cu înfăţişare omenească, avea şapte condamnări, prima pe cinci ani, a doua pe zece, a treia pe cincisprezece şi patru pe câte 25 de ani, şi era mâna dreaptă a lui Kosoi. Banda aceasta teroriza întregul vagon. Pâinea şi balanda (ciorba), aşa proastă cum era, o împărţeau întâi între ei, restul, după ce se săturau, o împărţeau ceilalţi condamnaţi de drept comun. Pe noi, cei 17 condamnaţi politic, ne lăsau adesea flămânzi.

Generalul Ivan Afanasevici Smirnov, fost prizonier în Japonia, din care cauză a fost condamnat la 15 ani de închisoare, cunoştea bine artele marţiale chino-japoneze, judo şi karate. La un prânz, când ne-au lipsit de mâncare a treia zi la rând, el n-a mai putut răbda, şi toată banda celor şapte, în câteva minute, a fost întinsă pe podelele vagonului şi schilodită rău. Timp de patru zile generalul Smirnov a fost mai marele pe vagon, timpul de care au avut nevoie bandiţii ca să-şi revină. În a cincea zi, pe când se lumina de ziuă, generalul Smirnov a fost ucis de Durâi, printr-o lovitură în cap cu bastonul lui Hromoi, pe când dormea. Când gardienii NKVD-işti l-au dus pe generalul mort, I-au luat cu ei şi pe Cosoi, Durâi şi Hromoi, dar, peste câteva ceasuri, s-au întors veseli şi au început o teroare şi mai aspră. Peste două zile a fost ucis procurorul Kirilov apoi, din trei în trei zile, au fost înjunghiaţi cei şase foşti secretari de partid. Colonelul Tarasenco, nemaiputând răbda, fiind sabreur de prima categorie, a smucit bastonul din mâna lui Hromoi. I-a rupt, dintr-o lovitură, osul piciorului drept, şi Hromoi a început să urle de vuia tot vagonul. Apoi i-a bătut pe cei şase bandiţi atât de tare, încât patru au rămas cu câte o mână frântă, şi doi cu câte un picior frânt, Hromoi fiind al treilea. La urmă a sfărâmat bastonul, rămânând numai cu şpanga de fier, care se afla în baston. Cu şpanga în mână s-a apropiat de Kosoi, care avea mâna dreaptă ruptă, i-a pus capătul şpăngii în piept şi l-a întrebat pentru ce a ucis pe procuror şi pe cei şase foşti secretari de partid. Iar banditul, simţind că-I intră şpanga în piept, I-a răspuns plin de groază că aşa a primit ordin de la Feodor Dementevici Averin, comandantul plutonului de gară. Atunci am înţeles intenţia criminală a bolşevicilor. Când s-a oprit trenul într-o gară, întreaga bancă, calicită, a fost scoasă din vagon şi nu I-am mai văzut până în lagărul iadului din Karabas. Noi am rămas nouă, şi eram atât de slăbiţi că nu ne puteam ţine pe picioare. Ajunşi în Karabas, am coborât cu greu din vagon.

Ajunşi în lagăr, pe noi, cei nouă deţinuţi politici, ne-au băgat într-o despărţitură mică a unei barăci. Deasupra uşii era scris “OPE”, adică încăpere pentru hrană specială. Timp de 15 zile ne-au hrănit de patru ori pe zi. Aici am avut cele mai groaznice zile din viaţa mea, căci au început să apară, în a doua jumătate a nopţii, cinci bandiţi dintre cei şapte: Kosoi, Unâlâi, Uriumâi, Veselciak şi Durâi. Celor treji le-au făcut semn să tacă, şi prima jertfă le-a fost colonelul Tarasenco. El dormea, când banda stalinistă a intrat cu cuţitele în mână, cuţite lungi şi subţiri, de fabricaţie proprie, şi au tăbărât pe dânsul. Doi îl ţin de mâini şi doi de picioare, iar Kosoi îi împlântă cuţitul în piept râzând şi îl întreabă dacă îl doare. Colonelul le răspunde:

“Terminaţi o dată, fiare staliniste!”

A doua oară Kosoi îi împlântă cuţitul în inimă, şi colonelul muri, fără să scoată vreun cuvânt. În noaptea următoare victimă le-a fost generalul Şincarenco, apoi generalul Samoilenco, pe urmă veni rândul academicienilor Eliseev şi Kiselov. Văzând că am rămas numai patru, am început să plâng de frică. Anatol Andreievici mă liniştea mereu, ţinându-mă lângă el.

“Linişteşte-te, fiule, că tu vei rămâne în viaţă, eşti prea tânăr şi n-ai nici o vină. De tine Stalin cu banda sa bolşevică nu au teamă, cum au teamă de noi, oameni bătrâni, cu mult mai învăţaţi decât el şi banda lui de criminali bolşevici.”

A doua zi de dimineaţă Anatol Andreievici chemă supraveghetorul (“nadzeratel”), un kazah bun şi cinstit, pe nume Tâhambetov, şi îi înmână pomilovania mea, zicând:

“Vă rog să primiţi pomilovania acestui băiat, şi s-o trimiteţi Sovietului suprem la Moscova. Vă rog, citiţi-o aici de faţă, şi veţi vedea că băiatul n-are nici o vină.”

Supraveghetorul a citit pomilovania, s-a uitat lung la mine, şi a spus:

“Multe ticăloşii se mai fac în această Uniune Sovietică! Dar fii liniştit, băiatule, că pomilovania ta va ajunge în mâinile tovarăşului Şfernic.”

Diavolii negri au apărut după miezul nopţii următoare. Toţi patru eram treji şi aşteptam, căci ştiam că vor veni, şi nu ştiam care dintre noi va fi victima. Noi povestisem ce se întâmplă, cum vin diavolii negri în fiecare noapte şi ne ucid. Îl rugasem pe supraveghetorul Tâhanbetov să ne scoată din această cameră a morţii, iar el ne-a răspuns că nu e în puterile lui, pentru că el e supraveghetor de zi, şi nu I se permite să ne scoată până nu se împlinesc cele 15 zile de carantină. De ceea ce se întâmplă noaptea în lagăr răspunde supraveghetorul-şef, cu toţi şefii lagărului. Pierdusem orice speranţă de salvare. Când au intrat diavolii negri, găsindu-ne pe toţi treji, Kosoi a vorbit:

“Amirale, mai bine lungeşte-te de bunăvoie, că ţi-a venit rândul!”

“Băieţi, de ce nu ne-aţi omorât pe toţi odată? Ne-aţi scuti de aşteptarea asta groaznică.”

“Amirale, noi suntem ca un pluton de execuţie, şi până în ultimul moment noi nu ştim pe cine vom executa!” i-a răspuns Kosoi, împlântându-i cuţitul în piept, pe neaşteptate, şi Anatol Andreievici muri tot atunci.

A doua zi, când a venit supraveghetorul în control, cu doi gardieni, m-au găsit plângând deasupra corpului neînsufleţit al lui Anatol Andreievici, şi l-am rugat, plângând, să ne scoată din această cameră a morţii.

“Taci, băiatule, nu mai plânge. Află că am trimis pomilovania ta la Moscova, şi îţi garantez că peste trei luni vei fi liber. Acum luaţi-vă bagajele, căci astăzi s-au împlinit cincisprezece zile de carantină. Banda celor şapte criminali specializaţi în asasinarea oamenilor au fost băgaţi la carceră, după asasinarea, din greşeală, a amiralului acesta. Au fost cu toţii băgaţi la carceră, şi vor fi trimişi într-un lagăr cu regim aspru. Nacealnicul de la secţia politică, principalul vinovat de asasinatul deţinuţilor politici, este arestat, şi va primi o pedeapsă după merit.”

Eu am fost dus în baraca nr.5, numită baraca internaţională. Avea lungimea de o sută de metri şi lăţimea de douăzeci de metri. Înăuntru avea cinci rânduri de nare - paturi etajate. Lăţimea narei era de 2,5 metri, lungimea de treizeci de metri, cu trei etaje. Baraca era atât de aglomerată, că nu încăpeau pe paturi, şi mulţi stăteau pe jos, în aşternut de paie.

Erau aici toate neamurile pământului, orânduite în grupuri mici şi mari. Din grupurile mici făceau parte prizonierii negri din coloniile engleze şi franceze. Din grupurile mijlocii făceau parte spanioli, francezi, englezi, americani, greci, turci şi persani. Din grupurile mari făceau parte coreeni, chinezi, japonezi, apoi germani, italieni, unguri, bulgari şi români, la care s-au alipit şi basarabenii, unde am nimerit şi eu. Mizeria, foamea şi păduchii întreceau toate limitele. Gerurile şi viscolele au început de la sfârşitul lui octombrie. În baracă era o căldură insuportabilă, şi o duhoare îngrozitoare. În fiecare dimineaţă se scoteau peste două sute de morţi.

După o săptămână, cu ajutorul supraveghetorului Tâhambetov, am fost trimis la Dilinka, centrul de raion de care aparţinea şi iadul Karabasului, pentru cursuri de zece zile. Aici se pregăteau şi se instruiau aşa-numiţii samohranici, gardieni din rândul deţinuţilor, pentru paza lagărelor. După terminarea cursurilor am fost transferat într-un lagăr agricol, la 50 km de Dolinca. Eram în mijlocul stepelor Batâc, pe malul râului Cimbai, afluent al Nurei, singura mare apă curgătoare din centrul Kazahstanului. Lagărul Batâc, ca toate lagărele agrare, era foarte bogat. Avea sute de cârduri de oi d rasă merinos şi curdiuk, a căror cozi erau fixate pe cărucior, multe cirezi de vaci şi herghelii de cai, mii de hectare de pământ arabil, afară de stepa cu păşuni şi fânaţuri fără de sfârşit, până la 50 km în jurul lagărului. Populaţia lagărului era de peste 10.000 de deţinuţi, în stare de robie, aflaţi sub pază şi escortaţi de gardieni, precum şi vreo 5-6.000 de deţinuţi, care trăiau destul de bine, în afara lagărului şi fără escortă. O baracă izolată, cu regim foarte aspru, era pentru criminalii periculoşi, care nu se integrau regimului şi terorizau deţinuţii. Peste câtva timp îmi veni şi mie rândul să fiu de serviciu la poarta BUR-ului (baraca deregim aspru), şi mare îmi fu mirarea, când I-am văzut pe cei şapte bandiţi care îi omorâseră pe deţinuţi politici din vagon şi din celula morţii, din lagărul Karabas. Fiarele criminale m-au recunoscut. Văzându-mă cu pistolul automat la gât, şi îndreptat spre ei, s-au speriat, iar Kosoi a început să mă roage să nu-I împuşc, nu sunt ei vinovaţi de moartea prietenilor mei, căci au fost obligaţi de activistul de partid al lagărului Karabas. Vorbind, ei se apropiau încet de poarta barăcii, iar doi dintre ei ţineau la spate câte o piatră şi se pregăteau să o arunce asupra mea. La momentul potrivit, eu am deschis focul pe deasupra capetelor lor. Durâi era cu mâna ridicată, voind să arunce cu piatra. L-am rănit la mână, şi a început să răcnească cât îl ţinea gura, şi tot atunci am strigat:

“La pământ, fiare sălbatice, că vă împuşc ca pe mâini dacă mai faceţi vreo mişcare!”

Am mai tras un şir de gloanţe pe deasupra lor, au căzut la pământ, şi-au acoperit, de frică, capul mu mâinile şi au început să înjure în toate felurile, dar la al treilea şir de focuri din pistolul automat au amuţit cu toţii.

Alarma a fost mare, şi a alergat întreaga companie de gardieni, în frunte cu căpitanul gărzii. Întreaga bandă de criminali a fost dusă la carceră pe treizeci de zile , şi nu I-am mai văzut, căci de la Moscova mi-a venit ordin de eliberare, în urma cererii mele.

În urma atacului bandei asupra mea, şi cu ocazia eliberării mele, comandantul (nacealnicul) lagărului, un general în rezervă, mi-a dat o primă de 100 de ruble, şi mi-a propus să rămân, ca cetăţean liber, căci îmi va găsi un serviciu bine plătit şi-mi va da şi apartament, dacă mă voi căsători cu vreo fată de funcţionar al lagărului. Eu i-am răspuns că vreau întâi să învăţ vreo meserie, apoi voi veni. El mi-a răspuns că am perfectă dreptate.

În Batâc stătusem numai câteva săptămâni, şi am nimerit iar în iadul de la Karabas, numai că de data aceasta liber, găzduit în locuinţa supraveghetorului Tâhambetov. Era un om bun şi cinstit, ca toţi kazahii. Soţia lui, Galea, ucraineancă, era la fel. Aveau o singură fată, Antonina, care semăna cu mama ei, blondă cu ochii albaştri, şi faţa prea albă, ca şi pletele ei. Nu mă slăbea din ochi, se ţinea la tot pasul de mine, şi în fiecare seară mă ruga s-o însoţesc la club, la cinematograf. Mă ţinea de mână şi se uita în ochii mei, dar nu îndrăznea să-mi spună nimic.

Într-o dimineaţă veneam după apă la bucătărie, dar m-am oprit lângă uşă, căci gazda, înainte de a pleca la serviciu, lua micul dejun, iar în acel moment discuta aprins cu soţia ceva despre mine. Am ascultat atent, mirându-mă de vorbele lor:

“Galea, eu ţi-am mai spus să lăsaţi băiatul în pace, căci, după câte a văzut şi a păţit în Karabasul ăsta blestemat, nu rămâne el aici niciodată.”

“Îmi pare rău de fata noastră, că plânge şi nu vrea să-l piardă.”

“Nu. Am sfătuit-o să nu-I declare dragoste, dar să nu se despartă de el, şi să aştepte să-I declare el dragoste, ori să abuzeze de ea, să-I ceară să se culce cu el, dar numai în camera lui, unde îi pot eu urmări. Ea să se lase în mâinile lui, ca să-I pot prinde când se iubesc. Atunci el va fi nevoit să se căsătorească cu Tonia noastră, ca să nu intre a doua oară la puşcărie. Tonia se prăpădeşte după dânsul, şi e în stare de orice, numai să nu-l piardă.”

“Cum, ţi-ai sfătuit tu fata să se dea în mâinile băiatului ăsta, şi să-l mai şi îmbie, să facă sex?!”

“Da, eu am sfătuit-o pe Tonia să intre la el, numai în cămaşă de noapte, diseară, când el se va culca. Să intre la el în pat, vom merge amândouă până la uşa lui, şi eu voi rămâne la uşă când ea se va sui la dânsul în pat. Am sfătuit-o pe Tonia ca să ţipe şi să geamă încet când vor începe. Eu am să vin lângă pat, la capul lor, şi am să aprind un chibrit, pe care am să-l ţin în mână. Le voi spune că eu ştiu că ei se iubesc şi sunt nedespărţiţi, iar, dacă au îndrăznit să doarmă într-un pat, noi nu suntem împotrivă. Dar dacă nu se va căsători cu Tonia îl aşteaptă închisoarea a doua oară. Iar Toniei îi voi spune că, o dată ce am găsit-o la el în pat, o lăsăm şi de-acum înainte, că este soţul ei, dacă el nu vrea să fie judecat pentru viol.”

“Credeţi că el nu are să priceapă că I-aţi întins o cursă?”

“Principalul e să-l prind că face dragoste cu Tonia. Dacă se va pricepe Tonia, cu iubirea, sărutările şi trupul ei, îl va linişti, şi-l va ruga să o ierte, căci a fost nevoită să o facă, prea mult îl iubeşte şi nu vrea să-l piardă. Nu cred că îi va reproşa ceva, căci Tonia e destul de frumoasă, şi ştiu bine că el o iubeşte şi o va ierta.”

“Ştiu cât a suferit el în lagărul ăsta al morţii, unde pe porţile mari intră oameni nevinovaţi cu miile, iar afară se scot numai cadavre, care umplu şanţuri adânci, iar în urmă sunt astupate cu buldozerele. Nu vrea el să rămână în locurile astea blestemate, nici legat.”

“Dragul meu, nu ştiu ce se va întâmpla, dar eu sunt în stare de orice pentru copilul nostru. Nu-ţi dai tu seama că în Karabas sunt numai fete, băieţi nu sunt deloc? Pe cei mari i-a mistuit pe toţi războiul, iar cei mici se duc cu toţii la învăţătură, iar înapoi nu se întoarce nici unul. Tonia face în curând nouăsprezece ani, nu s-a întâlnit şi n-a vorbit şi ea cu nimenea, până la băiatul acesta, de care s-a îndrăgostit. Nu vreau să ne scape din mână, şi să rămână fata noastră fată bătrână. Vreau să-I căsătoresc neapărat. Tu, dragul meu, ai cunoscuţi în Dolinka şi în Karaganda. Cu ajutorul lor băiatul îşi găseşte de lucru, că nici eu nu vreau ca ei să trăiască în Karabasul ăsta blestemat. Când vei ieşi la pensie, vom putea şi noi scăpa de aici.”

“Bine, dragă. Dacă ar avea noroc fetiţa noastră, că mie îmi place băiatul, şi dacă ei se iubesc, atunci e bine.”

Văzând că ei se pregătesc să plece, m-am întors încet în camera mea, dus pe gânduri. Mi-a venit ideea să le întind eu lor o cursă. Tonia era frumoasă, delicată în felul ei, cu o înfăţişare minunată, dar prea albă, faţă bălaie, ochi albaştri, plete albe, cum sunt majoritatea rusoaicelor şi ucrainencelor. Am intrat în dormitorul ei, ştiind că la ora aceea, opt dimineaţa, în luna ianuarie, ea încă dormea. Rămânea mai mult de un ceas până să se lumineze de ziuă. Am intrat la dânsa îmbrăcat, ca să nu mă prindă mama ei dezbrăcat în dormitor, lângă ea. Lumina era slabă, de la zăpada de afară. Ea dormea cu faţa în sus, dezvelită până la brâu, de I se vedeau sânii, rotunzi. Fiind cam răcoare la ea în dormitor, I-am tras plapuma până sub barbă, şi atunci ea s-a trezit:

“Mamă, de ce m-ai trezit?”

M-am aşezat atunci la marginea patului, să-I vorbesc:

“Iartă-mă, Tonicica, că am îndrăznit să intru la tine. Nu te teme, că eu vreau să vorbesc cu tine foarte serios.”

“Nu-I nimica, Mişinca. Dar tu eşti îmbrăcat, afară e încă noapte. Mai bine du-te la tine de te dezbracă, şi vino la mine sub plapumă dezbrăcat, căci e totuna. Mă pregăteam să vin la noapte în pat la tine, dezbrăcată, dar acum vino tu în patul meu, iar la noapte vin eu, dezbrăcată, în pat la tine.”

Am tresărit la cuvintele acestea, ştiind de cursa pe care se pregăteau să mi-o întindă, Tonia cu mama ei. M-am lăsat deasupra ei, am sărutat-o o dată îndelung. După mai multe sărutări ea mi-a şoptit încă o dată să mă dezbrac. I-am spus atunci:

“Tonicica, ştiu că mă iubeşti şi că-mi oferi totul. Află că şi eu te iubesc foarte mult. Ne vom săruta şi ne vom iubi, dar să fie dragostea noastră curată şi cinstită. Tu vrei să vin la tine în pat, sunt foarte măgulit şi bucuros, dar dacă ne prinde mămica ta, eu ce mă fac? Cu ce ochi mă mai uit la părinţii tăi, care mă găzduiesc şi au încredere în mine? Eu te iubesc, ai încredere în mine că ne vom căsători, dacă ne lasă părinţii tăi. Dar până atunci, Tonicica, întâi trebuie să învăţ o meserie. La secţia de documente a lagărului mi s-a promis că mă vor trimite la învăţătură un timp, cred că mă trimit la Dolinka, sau chiar la Karaganda. Cum termin şcoala şi capăt vreo meserie, ne căsătorim, dar până atunci te rog să mă aştepţi, căci nu mă pot căsătorie cu tine, fără să te pot întreţine. Şi, mai ales, vreau să trăim la oraş, căci în Karabas eu nu rămân. Asta-I tot, draga mea, iar dacă vrei să mai stau lângă tine şi să avem numai dragoste curată, atunci stau cu tine. Iar dacă doreşti sex, mai bine plec, decât să ne prindă mama ta.”

“Nu, Mişinca, nu te las să pleci. Vreau să mă simt în braţele tale şi să ne sărutăm până la ziuă. Sunt atât de fericită că mă iubeşti. Acuma îmi dau seama că, dacă nu m-ai fi iubit, veneai în pat cu mine, mă violai fără milă, apoi ai fi plecat pentru totdeauna şi, drept să-ţi spun, n-aş fi ştiut ce să fac. Te iubesc şi nu vreau să mă părăseşti.”

Când s-a făcut ziuă, m-am întors în camera mea, bucuros de cele întâmplate. Era a zecea zi de când găzduiam la ei. Peste zi, mama Toniei m-a chemat la bucătărie şi m-a întrebat, zâmbind:

“Mişinca, fata mea nu are secrete faţă de mine. Vreau să aflu de la tine, e adevărat ce mi-a spus Tonicica, că o iubeşti şi că vrei să te însori cu ea?”

“Galina Ivanovna, de o fată blondă, aşa de frumoasă ca Tonicica, eu cred că oricine s-ar îndrăgosti. Să mă scuzaţi dacă am îndrăznit să-I declar dragoste, şi să-I cer să mă aştepte până voi învăţa vreo meserie, ca să mă însor cu ea, dacă dumneavoastră ne veţi permite.”

“Şi cam ce-ai vrea să înveţi, băiatul meu?”

“Aş vrea să învăţ contabilitatea, Galina Ivanovna, că e un lucru bine plătit, clar şi foarte curat.”

“Foarte bine, şi dacă începi să înveţi luna aceasta, la toamnă ajungi contabil, şi atunci te însori cu Tonicica, şi veţi trăi din banii voştri.”

“Aşadar, încuviinţaţi căsătoria noastră!”

“Bineînţeles, băiatul meu. Noi numai o singură fată avem, şi suntem bucuroşi dacă îşi găseşte fericirea lângă bărbatul care o iubeşte.”

“Galina Ivanovna, vreau să vă spun că, dacă ne încuviinţaţi căsătoria, să ne lăsaţi să stăm în Dolinka, sau în Karaganda. Nu pot suporta lagărul morţii, de aici, şi n-am să stau aici niciodată.”

“Nici eu nu vreau, Mişinca, să trăiţi în Karabas.”

“Atunci, Galina Ivanovna, mulţumesc de încredere, şi lăsaţi-mă să-i spun Tonicicăi ce am vorbit noi.”

Am ieşit din bucătărie, bucuros că am scăpat de cursa lor. Pe Tonia am găsit-o în dormitorul ei, cu o carte în mână, citind. Când am intrat a lăsat cartea din mână şi s-a aruncat în braţele mele. Printre sărutări, I-am povestit toată discuţia mea cu mama ei, şi ea mi-a răspuns, fericită:

“Ne căsătorim la toamnă, tu ai să fii contabil, şi vom trăi în oraş - dar nu în Dolinka, e plin de lagăre, nu e mai bine decât aici în Karabas.”

Din ziua aceea gazdele mele au început să se poarte cu mine precum cu fiul lor. Tonecica se despărţea de mine numai când se ducea la culcare. Îmi părea rău că le-am minţit, dar n-am avut de ales, căci ele erau vinovate.

În fiecare zi mă duceam la secţia de documente, ca să scap pentru totdeauna de Karabas. Aici am întâlnit doi foşti deţinuţi, eliberaţi tot prin pomilovanie. Primul, ucraineanul Ivan Stepanovici Vasilţov, de-o vârstă cu mine, era dintr-un sat din regiunea Vinniţa. Cu el am împărţit, mai târziu, calvarul din nordul îngheţat. Al doilea, Nicolai Ivanovici Ladâjenco,un invalid de război cu proteză la piciorul drept, cu trei ani mai mare, era din regiunea Sumî. Mi-a venit tot atunci şi oscrisoare de la şeful lagărului Batâc, ca să mă întorc acolo ca gardian liber, că voi primi grad de sergent şi salariu de 500 de ruble. Tatăl Toniei nu m-a lăsat, căci ar fi trebuit să semnez un angajament că mă oblig să nu părăsesc serviciul, şi nici teritoriul acelui lagăr, aşa precum păţise şi el. Să mă duc să învăţ contabilitatea nouă luni, fără grijă, căci Tonicica mă va aştepta.

Sîmbătă, 17 ianuarie 1948, am primit un alt buletin de identitate, nou, iar duminică, 18 ianuarie, am fost chemat din nou la secţia documente, fără să ştiu de ce. Afară era un ger de - 20 de grade, tatăl Toniei era la lucru, iar Tonia şi mama ei stăteau lângă sobă şi ascultau patefonul. Eram îmbrăcat în uniformă militară, fără trese, pe care o primisem în largul din Batâc. Aveam manta verde, englezească, pe care o schimbasem cu un subofiţer, cu un adaos de 29 de ruble. Am ieşit din casă, spunându-le unde mă duc, şi că mă întorc în curând. I-am găsit la secţia documente pe Vasilţov şi pe Ladâjenco, care mă aşteptau. Şeful secţiei mi-a înmânat trei bilete de tren până la Habarovsk, în Extremul Orient, şi documentele celor doi, spunându-mi:

“Dumneata, tovarăşe Leancă, împreună cu aceşti doi deţinuţi eliberaţi, plecaţi tocmai în Orientul îndepărtat, în Habarovsk. Fiindcă ai la dosar o notă elogioasă, ai primit şi o primă de o sută de ruble pentru purtare exemplară în serviciu, îţi înmânez biletele de tren şi certificatele de eliberare ale acestor doi oameni. Vei răspunde de ei până când vei înmâna documentele preşedintelui sovietului orăşenesc Habarovsk. Iar pe voi vă sfătuiesc să-l ascultaţi. Unde se va înscrie el, să va înscrieţi şi voi, n-are să vă pară rău, Acum semnaţi lista pentru alimentele pe care vi le dau, ca să aveţi pe drum - cinci kg de pâine şi două kg de salam de persoană. Plecaţi la gară, căci soseşte peste o oră trenul de la Djezkazgan, pentru Novosibirsk. Veţi trece prin Karaganda, Pavlodar, Barnaul, până la Novosibrsk, unde vizaţi biletele pentru trenul Moscova - Vladivostok.”

După ce am primit câte un pachet cu trei pâini şi trei bucăţi de salam, învelite în ambalaj de hârtie, am plecat la gară nedumerit. În aşteptarea trenului nu ştiam cum să fac, să înştiinţez gazdele mele că am fost trimis atât de departe. Mi-a venit ideea să le scriu în tren, să le spun tot adevărul, să le cer iertare şi să-l îndemn pe bunul Tâhambetov să-şi ceară transferul în lagărul Batâk. Aveam dinainte şi o scrisoare pentru Iuri Bajenov, un prieten de acolo, în care îi spuneam despre Tonecica, şi îl îndemnam să se căsătorească cu dânsa.

Din gară mi-am cumpărat un caiet, plicuri şi stilou, am nimerit în vagonul al treilea, unde aveam fiecare bancă de dormit şi, după ce m-am aşezat pe banca mea, m-am pus pe scris:

“Stimată familie Tâhanbetov şi bunele mele gazde,

Vă scriu cu multă durere din tren. N-am ştiu de ce am fost chemat la secţia documente. Mi s-a dat bilet de tren şi am fost trimis tocmai în Extremul Orient. N-am avut posibilitatea măcar să-mi iau rămas bun de la dumneavoastră. Dragul meu Abdul Selimovici, vă sunt recunoscător pe viaţă, pentru marele ajutor pe care mi l-aţi dat, trimiţându-mi cererea la Moscova şi salvându-mă din celula morţii, precum şi pentru că m-aţi găzduit douăsprezece zile. Din păcate, cu Antonina, fata dumneavoastră, nu mă pot căsători, cu toate că o preţuiesc şi o iubesc foarte mult. Cauza o veţi afla din rândurile ce le adresez Galinei Ivanovna, soţia dumneavoastră.

Stimată Galina Ivanovna,

Aşa a fost să fie, nu am avut posibilitatea să ne luăm măcar rămas bun. Nu sunt în stare să vă mulţumesc destul pentru frumoasa găzduire ce mi-aţi dat, purtându-vă cu mine ca şi cu fiul dumneavoastră. Vă scriu adevărul curat şi cinstit: pe Tonecica eu o iubesc cu patimă, dar fără nici o speranţă în viitor, căci nu mă pot căsători cu ea. Vinovată sunteţi numai dumneavoastră, pentru cursa pe care mi-aţi întins-o. Vă cred, ca mamă, sunteţi în stare de orice pentru singurul dumneavoastră copil. Nu v-aţi dat seama că era numai pentru nefericirea ei ceea ce aţi pus la cale, şi eu am împiedicat această nenorocire. Eu o iubesc prea mult pe Tonecica, şi n-am cutezat la ceea ce mă îndemna ea, căci am priceput că aţi pus-o la cale şi aţi împins-o la acest pas, lucru nedemn de o mamă, să o trimiteţi dezbrăcată în patul meu, ca să ne prindeţi făcând dragoste şi să ne impuneţi o căsătorie forţată. Nu vă dădeaţi seama de consecinţele unei căsătorii murdare şi înşelătoare, în care farmecul iubirii piere pentru totdeauna, şi îi ia locul ura şi neîncrederea care duce, mai devreme sau mai târziu la divorţ. Aşa s-ar fi întâmplat cu Tonecica dumneavoastră, pe care aţi îndemnat-o să vină noaptea la mine în pat, să-mi ofere trupul înainte de căsătorie. Am reuşit să înlătur o nenorocire pe care ne-o pregăteaţi, şi regret că nu vă pot ierta.

Stimaţi părinţi ai Toniei,

Acum vă rog să acceptaţi propunerea mea pentru binele, viitorul şi fericirea ei. Eu o iubesc şi îi scriu o ultimă rugăminte:

Scumpa şi îndurerata mea Tonicica,

Te rog din tot sufletul, scumpul meu înger, iartă-mă. Te-am păcălit, eu nu mă pot căsători cu tine din cauza mamei tale, pe care nu o pot ierta, şi nu aş avea încredere în ea nici în viitor. Te rog să nu mă urăşti, căci eu, dacă nu te iubeam atât de mult, cădeam cu tine în păcat, şi ne prindeam în cursa mamei tale. Ar fi fost o căsătorie forţată, cu ură şi neîncredere, apoi divorţ, şi rămâneai nenorocită, o biată femeie divorţată. Ia acum aminte la ce îţi scriu.

Eu îl rog pe tatăl tău, şi alătură-te şi tu la rugămintea mea, să părăsească iadul din Karabas. El nu poate să demisioneze, în schimb poate să-şi ceară transferul în lagărul de la Batâk. Acolo e un lagăr agricol, foarte bogat, cu deţinuţi lăsaţi liberi, liniştiţi, care lucrează în afara zonei de securitate. Acolo am lăsat o grupă de gardieni, cu care am fost. Printre ei am un prieten foarte bun, e frumos, cuminte, şi ruşinos ca o fată mare. Nu e beţiv, nu fumează, îl cheamă Iuri Vailievici Bajenov, şi pe el ţi-l doresc ca soţ. Peste un an şi jumătate va fi eliberat, şi nu doreşte să se întoarcă înapoi acasă, la colhoz, în regiunea Krivoi-Rog, unde a fost judecat, în bătaie de joc, pentru şapte mere strânse de pe jos şi găurite de viermi.

Tonicica, caută în patul în care am dormit, şi vei găsi sub aşternuturi un caiet de-al meu. În el vei găsi o scrisoare adresată lui Iura Bajenov. În ea am scris totul despre tine, că eşti o fetiţă cu inimă de aur, frumoasă şi cinstită. Te-am recomandat lui, te rog să ai încredere în el şi să-l iubeşti ca şi pe mine, căci merită, şi să te căsătoreşti cu el. Eu îi voi scrie, şi voi fi bucuros când îmi va răspunde că tu ţi-ai găsit fericirea, măritându-te cu dânsul. Până atunci caută scrisoarea şi citeşte-o, ca să ştii ce I-am scris, apoi scriei-I şi tu o mică scrisoare, trimite-I şi o poză de-a ta mai frumoasă. Sunt sigur că el se va îndrăgosti şi te va iubi înainte de a întâlni, căci eşti frumoasă şi meriţi a fi iubită. Până reuşeşte tatăl tău să-şi facă transferul la Batâk, întreţine corespondenţa cu el, căci doresc mult să ai un soţ bun, ca şi tine, să fiţi fericiţi, şi să vă amintiţi de mine numai de bine, şi nu de rău.

Să ştii, îngerul tristeţii şi durerii mele, că-mi vei lipsi toată viaţa. Acum termin de scris, dar nu şi de plâns, căci această scrisoare este udată cu lacrimile celui din urmă adio, duminică 18 ianuarie 1948.”

Apoi am scris lui Iuri Bajenov, şi l-am sfătuit să nu piardă o aşa fetiţă frumoasă, cu inimă de aur, căci e greu de găsit. Iar când voi ajunge la destinaţie, ne vom scrie, căci doresc să cunosc destinul Toniei pe mai departe.