Am ajuns la Habarovsk joi, 29 ianuarie 1948, la ora şase şi câteva minute dimineaţa. Am stat în gară până la ora nouă, când ne-am dus la Comitetul executiv regional, pe un ger de - 20 de grade. Acolo trebuia să prezint documentele. Preşedintele executivului, bucuros, ne-a trimis la Maria Ivanovna Tihonova, directoarea unei şcoli tehnice, ca să alegem singuri ce specialitate vrem. Maria Ivanovna, bucuroasă, ne-a propus cursurile de contabilitate de nouă luni, care trebuiau să înceapă peste câteva zile. Noi am acceptat cu toţii, şi, până seara, ea ne-a dat şi o cameră în căminul instituţiei, şi cartelă alimentară la cantina şcolii tehnice, pentru nouă luni.

Când au început cursurile, şi am intrat la lecţii, ne-am pomenit că suntem trei băieţi între douăzeci şi şapte de fete. Cu toate că eram moldovean, şi nu vorbeam bine ruseşte, eram al doilea la învăţătură. Prima era Lena Hodjaeva, fata generalului Vasili Abramovici Hodjaev, căzut eroic în luptele de la Stalingrad. Mama ei era contabil-şef, la fabrica de pâine. Era o fată foarte serioasă şi cuminte, nu ca celelalte, care puseseră ochii pe noi câte şase-şapte odată, şi se certau între ele, că nu ne puteau împărţi. Lucrul nu era de mirare, căci în oraş era mare lipsă de bărbaţi, fiind înghiţiţi aproape toţi de război. Mie Lena îmi plăcea foarte mult, de aceea le-am respins pe toate care îmi declarau dragoste. O urmăream peste tot, gândindu-mă că o voi vedea cu cineva care îi face curte. Spre mirarea mea, am observat că şi ea mă urmăreşte pe mine, din care cauză, în duminicile senine din luna mai, căutându-ne unul pe altul, ne întâlneam în parcul înverzit al oraşului, şi eram nedespărţiţi. Seara mergeam împreună la teatrul de vară din parc, râdeam pe seama celor doi băieţi ai noştri, care începuseră dragostea cu câte trei-patru colege odată. Fetele se certau între ele, dar, când s-au văzut părăsite, căci băieţii umblau după altele, s-au unit şi, ca răzbunare, i-au bătut măr. Bieţilor mei colegi le-a ieşit dragostea pe nas, vreo trei-patru zile n-au ieşit nici la lecţii. Aveau pielea vânătă peste tot, faţa le era umflată.

Noi ne ţineam de mână şi eram nedespărţiţi pe stradă şi la lecţii. Nu îndrăzneam să-i fac vreo declaraţie de dragoste, căci, ştiindu-i starea ei socială, mă temeam că voi fi respins. La rândul ei, Lena aştepta cu nerăbdare să-I fac eu o declaraţie de dragoste.

Duminică, 6 iunie, am aşteptatş-o pe banca noastră preferată din parc, întârziase şi eram neliniştit, căci ştiam că ea e punctuală. Nu ştiam ce să fac, s-o mai aştept sau să plec, şi o văd că vine grăbită printre oamenii de pe trotuar, se apropie de mine şi-mi zâmbeşte printre lacrimi. Eu sar de pe bancă, o întâmpin, îi apuc mâinile într-ale mele. Am aşezat-o lângă mine, pe bancă, şi am întrebat-o ce s-a întâmplat. Ea şi-a tras mâinile dintr-ale mele, şi s-a ferit de mine, nu mi-a răspuns. S-a uitat în ochii mei, şi m-a întrebat:

“Lenucica, tu ai iubit vreodată, în viaţa ta?”

(Maria Ivanovna Tihonova, directoarea şcolii, îmi schimbase numele. Mi-a spus că e un nume de familie frumos, seamănă cu numele rusesc de fată, Lanka, dar nu e un nume rusesc. Ea, cu toate fetele, îmi va spune Lenucica, e mai frumos şi e nume rusesc. Din primele zile cu toţii mi-au spus Lenucica.)

Am ascultat cu mirare întrebarea ei, şi, fără să mai stau pe gânduri, i-am spus povestea dragostelor mele.

Ea s-a depărtat puţin de mine, îngândurată, apoi m-a întrebat:

“Va să zică de asta eşti tu mereu singur, fiindcă ai să pleci la Tonia, după ce termini şcoala?”

“Lena, eu am liniştit-o pe Tonia, dar nu mă întorc la ea. Iar aici, Lena, eu iubesc pe cineva cu patimă, mi-aş da şi viaţa pentru ea. Dar nu-i pot declara dragostea mea, căci ea este mai presus de mine. Ce mă fac eu dacă mă respinge, căci sunt legat de ea sufleteşte! Ce mă fac eu, în lumea asta atât de străină pentru un prigonit ca mine!” - şi aceste cuvinte le-am spus cu jale în glas.

Ea a rămas nedumerită, şi dusă pe gânduri. Apoi s-a aruncat în braţele mele, şi a început să mă sărute, plângând:

“Lenucica, scumpul meu Lenucica! Cum de nu am priceput până acum? Eu sunt persoana pe care o iubeşti, căci, afară de mine, tu n-ai absolut pe nimeni. Eu te urmăresc de mult, căci mă gândeam că mai ai pe cineva, dacă nu-mi declari mie dragoste. Dar m-am convins că, afară de mine, nu mai ai pe nimeni. Toate colegele noastre de clasă mă urăsc din cauza ta, căci ele ştiu că în afară de mine nu te interesează nimeni. Dar eu nu credeam, iar tu nu îndrăzneai să-mi declari dragoste, pentru că sunt fată de general, şi tu mă crezi mai sus decţt tine. Dar şi eu sunt singură, ca şi tine, nu mai am pe nimeni în afară de tine. Vreau să fiu lângă tine, căci te iubesc, Lenucica, numai pe tine. Tu eşti prima şi singura mea iubire, nici nu m-am sărutat până acum, când m-am aruncat în braţele tale. Lenucica, sunt fericită că ne iubim amândoi. Eu sunt în stare să-mi dau viaţa pentru tine, nu numai tu pentru mine.”

Aşa a fost declaraţia de dragoste a Lenei. Seara ne-am dus la teatrul de vară din parc, după film ne-am luat de mână şi m-a dus acasă la ea, un apartament la etajul al doilea, într-un bloc de trei etaje. Apartamentul avea mai multe camere bogat mobilate. Mă adusese acasă, ca să mă prezinte mamei ei, o femeie prezentabilă, nu prea corpolentă. Avea mai puţin de cincizeci de ani, şi semăna întrutotul cu Lena.

De bucuria Lenei mama ei nu era prea încântată. M-a măsurat din cap până în picioare, şi de la picioare până la cap, fără să scoată vreun cuvânt. S-a dus apoi la bucătărie, să pregătească cina. Lenei nu I-a plăcut purtarea mamei sale, s-a dus în urma ei. Eu am înţeles că trebuie să fie vreo ceartă între ele, am ieşit uşor din camera de primire şi am intrat la toaletă, care era aproape de bucătărie. Am lăsat uşa întredeschisă, şi se auzea foarte bine. Prima a început mama ei:

“Nu găsesc nimic bun la băiatul ăsta pentru care mi-ai urlat şi mi-ai scheunat zile şi nopţi, iar până la urmă ai reuşit să-l târâi şi aici, acasă.”

“Ştiu, mămico, ştiu că ţie nu ţi-ar place nimeni, afară de colonei şi generali, fie ei cât de bătrâni, urâţi şi spurcaţi. Ei ar fi buni pentru mine, după părerea ta, şi nu un băiat simplu şi cinstit, cuminte şi deştept. Ţi-am spus şi-ţi mai spun că niciodată n-am să mă mărit cu militari, fie ei colonei şi generali, că nu vreau să rămân văduvă de tânără, cum ai rămas tu, şi nici copiii mei să n-aibă tată, cum am fost eu. Nu-ţi place de Lenucica al meu, n-ai decât. Mie îmi place, îl iubesc foarte mult, şi e al meu pentru totdeauna. El a şi înţeles că nu îţi este pe plac, cred că în casa asta nici n-are să mai vină.

“Să vină când l-oi chema eu.”

“Foarte bine atunci. Află că terminpăm şcoala şi ne ducem cât mai departe de aici, de tine şi de coloneii tăi.”

“Cum, vrei să mă părăseşti, pe mine, pe mama ta?”

“Da, căci nu-ţi pasă de viaţa mea, şi vrei să mă măriţi cu colonei bătrâni. Dar ajunge, logodnicul meu va pricepe că ne certăm din cauza lui.”

“Cum, te-ai şi logodit?”

“Credeai că am să aştept să mă logodeşti tu, cu vreun colonel, de seamă cu tata, ori de seamă cu tătuca Stalin?”

Am ieşit repede de la toaletă, ştiam acum esenţialul, mama Lenei voia s-o mărite cu un colonel bătrân. Curând, Lena a venit cu o tavă în mână, cu două porţii de cârnaţi, cu garnitură de cartofi, unt şi pâine. Mama ei venea din urmă cu trei pahare mici, şi o sticlă de vodcă.

“Lenucica, scuză-mă că am stat atâta, a trebuit să prăjesc cârnaţii.”

A pus pe masă două porţii, pentru noi - “Mama a cinat mai înainte singură, n-a ştiut că vom veni.”

“Iar eu, tinere, vreau să ciocnim câte un păhăruţ de vodcă, pentru logodna voastră. Vă urez noroc, înţelegere şi fericire”. Ciocnirăm, dădu paharul peste cap, luă o fărâmă de unt, apoi mai spuse: “Sunteţi tineri, aveţi vorba voastră, decât să vă încurc eu mai bine mă duc să mă culc.”

Am rămas noi doi. După ce am cinat, Lena a mai turnat câte un pahar de vodcă:

“Lenucica, vreau să mă îmbăt, poate n-ar să mă doară când facem dragoste.”

“Ce te uiţi aşa la mine? Noaptea asta este a noastră, nu-ţi dau drumul până dimineaţa. Vreau să cunosc şi eu dragostea, doar ţi-am spus că eşti al meu şi numai al meu, de-acum suntem doi, împreună învăţăm şi împreună muncim. Vreau să fac cu tine dragoste, aşa cum ai făcut tu cu fata aceea din România. Ce zici, să mă îmbăt?”

“Lena, îmi pare rău că te-ai certat cu mama ta. Atât ar mai trebui, să ne prindă. De îmbătat nu te sfătuiesc, căci n-ai mai simţi şi n-ai mai şti nimic, şi e păcat să nu ştii cum a fost prima oară.”

“Mă tem că doare.”

“Tocmai de asta e frumos prima oară. Întâi doare, apoi ustură puţin, la urmă e plăcerea care întrece orice durere, şi doreşti să nu se mai termine.”

“Bine, m-ai convins. De mama să nu ai grijă, i-am spus că din seara asta eşti al meu şi numai al meu. I-am spus asta când ne ciondăneam, căci ea vrea să mă mărit numai cu ofiţeri.”

M-a luat apoi de mână şi m-a dus în camera ei, glumind:

“Am să te dezbrac aşa cum dezbrăca mama pe tatăl meu, când eram mică, şi ţin minte. Pe urmă să mă dezbraci şi tu pe mine, cum făcea tatăl meu.”

După prima experienţă, ea mi-a spus râzând:

“Tremuram, şi nu ştiam de ce, de frică ori de dorinţă. M-a durut, dar am strâns din dinţi, căci dincolo de perete e dormitorul mamei.”

A avut dreptate că toată noaptea a fost a noastră. La ziuă, în loc să plec, am adormit buştean, ca şi ea. Ne-am trezit când a bătut în uşă mama ei, şi a strigat:

“Lena, eu plec la serviciu. Scoală-te mai repede, că întârzii la lecţii!”

Ea s-a uitat la mine, şi a început să râdă.

“Ştii ce, Lenucica, azi la lecţii avem absent. Mai vreau să facem dragoste, mâncăm, apoi facem iarăşi dragoste. La amiază trebuie să pleci, să nu te găsească mama când vine la masă.”

În timpul mesei de dimineaţă mă uitam la ea, nu mai era fata aceea serioasă ca la lecţii. Îmi surâdea bucuroasă, iar faţa ei radia de fericire. A băgat de seamă că mă uit la ea, şi m-a întrebat:

“Lenucica, de ce te uiţi aşa lung la mine?”

“Dragostea mea, mă uit la tine aşa, că nu mai eşti serioasă ca înainte, faţa ta e numai bucurie, şi zâmbeşti mereu.”

“Păi, Lenucica, nu-ţi dai seama cât sunt de fericită, eşti în sfârşit al meu, şi eu a ta. Am făcut dragoste prima oară, o noapte întreagă, cu tine.”

A început să mă sărute cu lacrimi.

“Mişinca, vreau mult să rămân gravidă. Am vrut să rămân gravidă de la prima noastră îmbrăţişare. Acum m-am gândit că, dacă sunt gravidă de acum, de duminică 6 iunie, ziua cea mai scumpă a vieţii noastre, în care ne-am declarat dragostea, ne-am sărutat şi ne-am iubit prima dată, la examenele din noiembrie voi fi în şase luni, cu burta mare, şi nu voi putea să mă angajez, deci n-am să am concediu de naştere. Mişinca, să ştii că sunt născută la 3 august 1930, împlinesc 18 ani, şi în ziua în care îi împlinesc tu să-mi îndeplineşti dorinţa mea cea mai mare, să mă laşi însărcinată. Are să fie pentru mine darul cel mai mare, zămislirea unei fiinţe, a unei vieţi care va creşte în mine, din dragostea noastră. Va fi primul nostru copil, din dragostea şi fericirea noastră.”

“Lena! Să mă laşi să-ţi spun Lenuţa, este un nume din cele mai frumoase pe care le dăm la noi, în Moldova.”

“Lenuţa! Ce nume frumos, îmi place. Te las, Mişinca, te las, de azi înainte eu sunt Lenuţa ta, Mişinca, şi numai a ta!”

“Acum, Lenuţa mea scumpă, să ne înţelegem ca de acum şi până la adânci bătrâneţe între noi să nu fie secrete, să ne spunem tot. Ieri ţi-am povestit sincer chinurile vieţii mele, şi datorită ţie s-a mistuit durerea după cele pierdute. N-am să pot rezista, dacă te pierd şi pe tine. Îţi poţi închipui, scumpa mea, ce va fi dacă te pierd şi pe tine?”

“Nu, Mişinca, sunt a ta până la moarte. Fără tine nu pot trăi”, şi s-a aruncat iarăşi în braţele mele, şi a început să plângă şi să mă sărute. S-a liniştit, şi mi-a spus că-mi va fi cea mai credincioasă soţie, şi că mă iubeşte prea mult ca să aibă secrete faţă de mine. Am îndemnat-o să-mi spună ce are pe suflet. Ea s-a aruncat iarăşi în braţele mele, plângând în hohote.

“Hai, dragostea mea, linişteşte-te şi descarcă-ţi sufletul, ai încredere, că doar eşti a mea şi eu sunt al tău.”

“Mişinca, dacă îţi spun adevărul şi mă vei părăsi, să ştii că eu la noapte mă sinucid!”

La aceste vorbe am tresărit şi am strâns-o în braţe.

“Lenuţo, tu eşti a mea, orice s-ar întâmpla, până la moarte. Spune totul şi ai încredere în mine.”

“Mişinca, anul trecut, de ziua mea, mama m-a logodit cu Iuri Muhapad, un colonel bătrân din NKVD, mai mare ca mine cu douăzeci de ani, fost aghiotant al tatălui meu şi bun prieten cu mama. A avut două neveste, şi de amândouă a divorţat. Are cu fiecare câte un copil. El nu iubeşte copiii, a divorţat de ele spunând că nu sunt copiii lui. Fiind mâna dreaptă a lui Beria, bietele lui soţii şi fetiţe au fost deportate undeva prin Norilsk. Anul trecut, de ziua mea, a venit în vizită special ca să-mi ceară mâna. I-a promis mamei că o va lua şi pe dânsa la Moscova, şi ea s-a învoit bucuroasă şi m-a logodit, împotriva voinţei mele. Eu I-am certat pe amândoi, pe dânsul l-am trimis la urşii albi, să-şi aducă de acolo soţiile şi fetiţele, să nu mai încerce să se însoare cu fete minore. El s-a supărat foc şi m-a luat în braţe, spunându-I mamei că mă duce în pat, să trăiască cu mine până mă lasă gravidă, iar după ce nasc vine şi ne ia la Moscova.

M-a dus în camera lui, ţinându-mă strâns de mijloc, spunându-mi că după o noapte de amor am să mă fac o gravidă cuminte şi ascultătoare. În mine inima clocotea de ură şi de ciudă, căci mâinile îmi erau libere, dar mă strângea atât de tare că nici nu-l puteam pălmui. Văzând că mă duce spre camera lui, mi-am amintit că are pe masă două sticle de vodcă şi o sticlă mare, goală, de şampanie. Am încetat să mă mai zbat degeaba, m-am lăsat în voia lui, numai să reuşesc să pun mâna pe o sticlă. Când s-a apropiat de masă, el nebănuind nimic, am avut norocul să iau sticla de şampanie, am dus mâna la spate, ca să n-o observe, tocmai când îmi spunea < Aşa-I că te-ai liniştit când ai văzut patul aproape? Văd că, deşi eşti tânără, eşti şi tu ca toate muierile care se simt în braţele unui bărbat şi simt patul aproape, nu te gândeşti decât la amor, cât mai degrabă. Ai răbdare, întâi să închid uşa.> M-a aşezat zâmbind pe pat, dar când s-a întors spre uşă, simţindu-mă liberă, m-am repezit şi l-am lovit cu toată puterea peste urechea dreaptă, încât el a căzut jos cât era de lung. Am fugit şi m-am oprit tocmai în parc. M-am ascuns într-o tufă mare de liliac, am stat ascunsă o noapte şi o zi, flămândă, dezbrăcată. Am tremurat de frig toată noaptea, crezând că l-am omorât şi temându-mă să ies. Văzând că seara se apropie, am ieşit din ascunzătoare şi m-am strecurat în casă. M-am înarmat cu un cuţit şi am intrat în bucătărie. Am găsit-o numai pe mama, şi am întrebat-o: <Unde mi-e mirele?> Ea a început să mă certe - <Nebuno! Era să-l omori, şi te mânca puşcăria.> Eu I-am răspuns <Mai bine în închisoare, că acolo I-a băgat mirele tău pe oamenii cinstiţi. N-am să trăiesc cu un criminal care şi-a dus fetiţele şi pe mamele lor la urşii albi, ca să se însoare, criminalul bătrân, cu fete minore ca mine. Să-I scrii că, dacă va mai veni, am să-l înjunghii ca pe o fiară sălbatică, să scape lumea de un ucigaş, apoi mă înjunghii şi eu şi am scăpat de viaţă şi de tine. Vrei să mă vinzi criminalului, numai ca să trăieşti la Moscova.> Ea a început să plângă şi mi-a spus că el şi-a revenit din lovitură, şi-a luat valiza şi I-a spus că se întoarce când împlinesc 18 ani şi voi fi majoră, ca să mă ia la Moscova. Asta-I totul, dragul meu.”

“De asta, scumpa mea, voiai să fii gravidă cât mai repede, ca să te găsească cu copil?”

“Da, Mişinca, el e mai rău ca o fiară, căci nici pe copii nu-I iubeşte.”

“Linişteşte-te. Cum primim certificatul de contabili ne căsătorim şi plecăm în altă parte. Câţiva ani n-o să mai ştie de noi nici mama ta, şi îşi va da seama ce a făcut, când va rămâne singură.”

“Acum ce facem, că mama n-o să-ţi mai dea voie să vii la mine?”

“Ştiu, Lenuţo. Ştiu totul şi de cearta voastră de aseară, când a zhis că să vin când mă va chema ea. Ce-ai zice tu să nu ne mai despărţim deloc, să fim ziua la lecţii, şi noaptea într-un pat? S-o facem pe mama ta să ne roage să ne întoarcem.”

“Cum, Mişinca?”

“Tu ştii că Vasilţov şi Ladâjenco s-au astâmpărat, după ce au fost bătuţi de fete. Ladâjenco şi-a găsit o vădană tinerică, s-a căsătorit şi trăieşte la ea acasă, iar locul lui de la cămin e liber. El mi-e dator 30 de ruble, zile trecute îmi dădea cartela de alimente, în locul banilor. Vasilţiov trăieşte cu Liuda, tocmai fata care a pus la cale să-I bată, şi e pe cale să se însoare. Şi el mi-e dator 30 de ruble, şi mi-a lăsat cartela, care face mai mult de 50 de ruble. Aşa că mi-a rămas mie camera, iar dacă nu ne ajung două cartele, o iau şi pe a lui Ladâjenco. Acum ia-ţi tot ce-ţi trebuie, îmbrăcăminte, de toate, ca să n-ai ce căuta la mama ta măcar o lună de zile, şi mergem chiar acum la cămin, ca să fim după masă la lecţii.”

“Mişinca, nu ştii cât mă bucur că vom fi acum împreună, ca doi soţi. Să văd ce face mama, vine după noi sau nu vine.”

“Lenuţo, noi de azi-noapte suntem soţ şi soţie. Dacă mama ta nu vine după tine, să te lipseşti şi tu de ea. Primim certificatele, ne legalizăm căsătoria şi plecăm la lucru, la Vladivostok ori la Blagoveşcensk.”

Lena a plecat de acasă cu mine, lăsând un bileţel:

“Mamă, nu mă aştepta, nu mă mai întorc. Plec cu logodnicul meu. Am să încerc să rămân gravidă cât mai curând. Ştiu că-l urăşti, fiindcă e un om drept, nu un criminal precum colonelul dumitale. Dacă logodnicul meu nu are ce căuta acasă, nu mai am nici eu, n-ai decât să-l aduci pe colonel şi să trăieşti cu el, căci sunteţi de o seamă. Adio.”

Am luat valiza şi am plecat, cu Lena de mână, instalându-ne la cămin. Înainte de ore am mers la directoare, Maria Ivanovna şi Lena, la îndemnul meu, I-a povestit totul. Maria Ivanovna a sărutat-o pe frunte şi a promis că are să discute cu mama ei, dacă va veni să o caute la cămin.

Lena s-a deprins cu noua ei viaţă. Joi 10 iunie, era Înălţarea Domnului, am văzut-o pe mama ei intrând în curtea şcolii. Ştiam că Maria Ivanovna este singură în cancelarie. Lena a închis uşa cu zăvorul, dar peste jumătate de oră mama ei a ieşit din şcoală ca din puşcă. Spre mirarea noastră, nu ne-a mai căutat nici în iunie, nici în iulie. Se apropia ziua de naştere a logodnicei mele, 3 august, şi am băgat de seamă că încuia mereu uşa cu zăvorul şi era tristă. Se temea să nu vină colonelul.

“Mişinca, mă tem pentru amândoi, căci îl ştiu cât e de ticălos, mâna dreaptă a lui Beria. Puterea lui este în minciună şi în pâră. Pe tinete poate învinui că trăieşti cu o minoră, pe mine că am atentat la viaţa lui. Pe mama o poate face să-I fie martor, să ne trimită şi pe noi la urşii albi, ca pe cele două soţii pe care le-a avut.”

“Cum, mama ta crezi că se poate face martor împotriva ta?”

“Da, Mişinca. Nu ştiu ce este între ei, dar ştiu că îl adoră şi-I este şi foarte frică de el. Tot ce îi spune ea primeşte supusă, cum s-a întâmplat şi cu mine. I-a scris că vine de ziua mea, pentru o chestiune importantă, şi doreşte să nu am nici un invitat. Mama aşa a făcut, s-a pregătit o săptămână întreagă numai pentru el. Nu m-a lăsat să-mi chem nici o prietenă, căci aşa a vrut Iura. Cum a venit, s-a pus singur în capul mesei. Mama i-a cărat de mâncare şi băutură cât pentru cinci oameni. A umplut paharele cu şampanie, şi, în loc să mă felicite de ziua mea, m-a felicitat că m-am logodit cu dânsul. M-am îngrozit, când am văzut că mama mea acceptă, şi mă felicită şi ea pentru logodnă, spunându-mi că de mult aşteaptă acest moment.

Am rămas ca trăsnită, îmi pierdusem darul vorbirii. Colonelul şi-a băut paharul şi s-a apropiat de mine să mă sărute. I-am aruncat şampania din pahar peste faţă şi am ieşit afară. A început să mă înjure din urmă, zicându-mi:

“Mă gândeam să te mai aştept un an, până te faci majoră. Dar, pentru obrăznicia ta, am să te iau în patul meu şi am să am grijă să te las gravidă. Aşa te linişteşti, şi ai să mă aştepţi, căci n-o să mai ai treabă cu alţii. La anul vin după tine şi te iau cu tot cu copil.”

M-am înfuriat şi am ţipat la ei, el s-a repeziit la mine, dar am fugit şi am dormit peste noapte le o colegă de şcoală. A doua zi pe la prânz m-am întors şi am dat să intru în bucătărie, căci mi-era foame. Colonelul era în camera lui, şi îşi scurgea în pahar sticla de şampanie. Mai avea şi două sticle de vodcă, neîncepute. M-a chemat, dar eu l-am trimis undeva. Din bucătărie mama a început să mă certe, colonelul a venit şi el şi m-a apucat în braţe. Ţi-am spus ce-a fost mai departe. Acum, Mişinca, mi-e frică să nu vină şi să mă ia cu forţa de lângă tine.”

………………………………………..

(Împăcându-ne cu mama Lenei) Ne-am mutat de la cămin înapoi în casă. Am auzit-o cum se căina că are mult de lucru, şi am sfătuit-o să aducă acasă ce nu dovedeşte să termine, ca să-i ajutăm şi noi. A adus registrele pe jumătate nefăcute, şi mare i-a fost mirarea, că noi am terminat toată munca până a gătit ea masa de seară. De atunci a început să aducă acasă aproape tot ce avea de lucru, şi făceam noi totul, ea numai ne lămurea ce nu ştiam noi încă. Ne făceam astfel practica în meserie.

Când am terminat cursul de contabilitate, mama Lenei a reuşit să ne repartizeze pe amândoi la contabilitatea fabricii de pâine. Urma să ne căsătorim la sărbătorile de Crăciun. Şi atunci am aflat că Ana Ivanovna este membru al partidului comunist, şi face parte din biroul politic orăşenesc. M-am speriat, şi am certat-o pe Lena, că nu mi-a spus de la început. Ea s-a agăţat de gâtul meu, şi a început să mă sărute şi să plângă

“Mişinca, te rog să mă ierţi. Nu ţi-am spus, căci mă temeam că n-ai să mă mai iubeşti şi ai să mă părăseşti. Mama mea, deşi e membru al biroului politic orăşenesc, e dreaptă şi cinstită. Sunt şi în biroul politic oameni cinstiţi, nu toţi sunt criminali.”

Seara, după cină, Ana Ivanovna mi-a spsus că vrea să-mi propună ceva, căci ştie totul despre mine.

“Mişinca, ştiu că fratele şi tatăl său sunt condamnaţi ca duşmani ai poporului. Sunt nevinovaţi dar, ce să-i faci, Stalin a lăsat problemele interne ale Uniunii pe mâna favoritului său, Beria, fiară cu înfăţişare de om din munţii Caucazului. De aceea, fiul meu, trebuie să-ţi schimbi naţionalitatea, să nu-ţi ştie nimeni familia şi cine sunt părinţii tăi.”

Mă uitam la ea înspăimântat, iar Lena era şi mai speriată, şi a izbucnit în plâns:

“Mamă, Mişinca e soţul meu, numai al meu. Dacă moare, mor şi eu, împreună cu copilul pe care îl simt cum creşte aici, sub inima mea. Dacă Beria şi Iura Muhapad îl trimit la urşii albi, mă duc cu el.”

“Liniştiţi-vă, copiii mei. Ca să previn asta, am hotărât să-ţi faci alt buletin înainte de nuntă. M-am înţeles cu prietena mea de la evidenţa populaţiei, ca pentru cinci mii de ruble să-ţi facă alt buletin. Familia ta va fi Lenucica, cum ţi se spune, că e nume frumos rusesc, iar numele după tată îţi va fi Maximilianovici, de naţionalitate rus, născut la Rostov pe Don, oraşul în care ne-am născut şi eu şi soţul meu. Eşti de acord?”

“Ana Ivanovna, pentru Lenuţa eu sunt în stare de orice.”

“Mişinca, scumpul meu, acum te iubesc de două ori mai mult”, mi-a spus Lena.

Astfel s-a terminat discuţia, şi ne-am liniştit cu toţii. Era vineri seara, 19 noiembrie. Afară începuse o ninsoare abundentă, până la ziua zăpada ajunsese la 30 de centimetri.

Dimineaţa mergeam împreună la lucru, iar după masă Ana Ivanovna rămânea acasă. Aproape toată munca ei o făceam noi. Se făcuse bună, mă iubea ca pe fiul ei, iar eu am început să uit de chinurile pe care le îndurasem. Viaţa mi se părea acum un vis, dimineaţa pe la şapte mama Lenei ne trezea sărutându-ne, apoi ne spunea:

“Copii, s-a făcut şapte, la opt trebuie să fiţi la serviciu.”

Noi ne sculam, ne ajutam unul pe altul la îmbrăcat, masa o luam în picioare şi, strângându-ne de mână, de multe ori fugind, ajungeam la contabilitatea noastră de la fabrică. Aşteptam să vină Anul Nou şi data nunţii noastre, 7 ianuarie. Lena şi începuse să semneze documentaţia după familia Lenucica, de pe buletinul meu nou, pe care îl ţinea în poşetă.

Odată, pe la ora unsprezece seara, când veneam acasă ţinându-ne de mână, Lena m-a tras spre ea, mi-a sărit de gât şi a început să mă sărute în plină stradă. Două femei bătrâne s-au oprit, râzând:

“Aveţi răbdare până acasă, că viaţa voastră abia începe!”

“Ce te-a apucat, Lenuţo, vezi că lumea râde de noi, ai răbdare până acasă.”

“Şi ce dacă râde lumea, eu îmi sărut iubitul şi soţul meu, şi habar nu ai de ce.”

“De unde să ştiu, Lenuţo, ce ţi-a trăsnit ţie prin cap?”

“Mişinca, uite ce m-am gândit, că la nunta noastră va dansa şi copilul nostru, că de-acuma e mare, are patru luni de zile.”

Dar nu a fost să fie, căci un blestem a pus capăt vieţii şi fericirii noastre, şi mi-a rămas pe o viaţă întreagă nu mai mult decât un vis, căci, în ziua de joi, 25 noiembrie 1948, mă duceam la serviciu de unul singur, având de calculat ultima evidenţă a Anei Ivanovna, pe luna noiembrie. Mi-au ieşit în cale trei persoane, doi bărbaţi şi o femeie tânără, mijlocie de statură, cu ochi căprui, păr castaniu, nas fin, gură delicată şi frumos arcuită. Primul bărbat era mai în vârstă, înalt, trupeş, smolit la faţă. Al doilea era blond, înalt şi subţire.

Bărbatul mai bătrân s-a oprit şi m-a întrebat.

“Fii bun, încotro se află comitetul executiv regional?”

“Veniţi cu mine, căci îmi este în drum.”

Aici se încheie un alt capitol din calvarul meu în raiul comunist bolşevic, ale cărui date precise le amintesc aici:

Vineri, 28 iunie 1940, fiarele bolşevice au cotropit Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, şi au declanşat teroarea roşie pe tot teritoriul ocupat. Marţi, 16 iulie 1940, a fost arestat unchiul meu Costea Leancă şi, în timpul marelui cutremur din toamna anului 1940, a fost avariată grav închisoarea din Chişinău, a căzut şi o parte din tavanul celulei unde se afla unchiul meu, împreună cu Pirogan şi cu Buzuleac. Unchiul Costea s-a ales cu piciorul stâng rupt, Buzuleac cu capul spart, numai Pirogan a rămas neatins. Chiar dacă erau răniţi, au fost duşi în lagărul morţii, Suho-Bezvodnaia, din regiunea Gorki, unde unchiul a murit de foame şi de sete, vineri 18 aprilie 1941. Iar duminică, 3 septembrie 1944 am fost arestat, împreună cu fratele meu vitreg Pitirim Daniel Şontea. Pe mine m-au eliberat a doua zi, iar fratele meu a fost judecat şi condamnat la 15 ani, ucis în lagărul morţii din Magadan şi aruncat într-o groapă comună, împreună cu câteva mii de deţinuţi politici, în data de vineri, 28 decembrie 1945. Duminică seara, 23 septembrie 1945, a fost arestat tatăl meu, Maxim Teodor Leancă, a fost condamnat la zece ani închisoare şi a avut norocul să fie înmormântat acasă, căci se afla în lagărul de la Valea Norocului din raionul Floreşti. După opt ani de detenţie m-au chemat să-l iau acasă, fiind grav bolnav. Duminică 30 august 1953 el s-a întors acasă, şi-a văzut toate rudele, iar miercuri 16 septembrie 1953 s-a stins din viaţă. Miercuri seara, 17 iulie 1946, am trecut graniţa de la Prut, prin apă, şi am ajuns în satul Cuza-Vodă, unde am cunoscut-o, duminică 21 iulie, pe Raluca, prima mea dragoste, de care m-am despărţit pentru totdeauna vineri, 26 iulie. Duminică, 28 iulie, am ajuns la castelul din Piteşti al Clarei, unde am trăit 15 zile ca în poveşti, dar am fost nevoit să o părăsesc pentru totdeauna din cauza criminalilor bolşevici, ca şi pe Raluca, luni 12 august. Vineri 23 august am trecut înapoi Prutul, şi am ajuns acasă, unde era deja foamete organizată. Vineri 17 mai 1947 am fost arestat în gara Ocniţa, şi în ziua de vineri, 18 iulie, am fost condamnat la 15 ani, iar miercuri, 23 iulie, am ajuns în celula deţinuţilor politici. Vineri, 25 iulie, procurorul Ivan Ivanovici mi-a scris cererea de graţiere. Joi, 31 iulie, am fost încărcaţi într-un vagon de marfă, şi timp de 43 de zile, ca într-un coşmar, între fiare cu înfăţişare de om, am ajuns în iadul din Karabas, dar, din 17 deţinuţi politici din grupul nostru, au ajuns numai nouă. În noaptea spre vineri 19 septembrie 1947 a fost înjunghiat şi amiralul Anatol Andreievici Dimidenco, pe care-l iubeam, sărmanul, ca pe un părinte, şi tot în acea zi am fost scoşi din celula morţii, rămânând numai trei oameni, şi am nimerit în baraca numită internaţională. Sâmbătă, 3 ianuarie 1948, am fost eliberat, sâmbătă 17 ianuarie am primit buletin, iar a doua zi, duminică, am primit bilet pentru Habarovsk. Luni, 2 februarie, am început lecţiile la cursul de contabilitate de nouă luni din Habarovsk, trei băieţi între douăzeci şi şapte de fete, dintre care o iubeam pe Lena Hodjaeva. Duminică, 6 iunie, ne-am declarat dragostea, iar a doua zi am luat-o cu mine la cămin, ca soţie. Marţi, 10 august 1948, Lena a venit de la consultaţie fericită, cu o adeverinţă că e gravidă, pe care a dat-o mamei ei. Joi, 28 octombrie, am terminat examenele, am primit, împreună cu Lena, certificatele de contabili, şi am fost angajat la fabrica de pâine, unde lucram împreună cu mama Lenei. Sâmbătă, 6 noiembrie, mama Lenei, motivând raţiuni de securitate, mi-a propus să-mi schimb numele, iar miercuri 10 noiembrie am primit un buletin pe numele Mihail Maximilianovici Lenucica, născut la 8 ianuarie 1927, în oraşul Rostov pe Don, de naţionalitate rus. Joi, 25 noiembrie, m-am întâlnit cu Vasilţov, care mergea spre Comitetul executiv regional, şi în această zi blestemată a început expediţia polară secretă. O sută şaptezeci şi două de zile am avut-o pe Lena de soţie.