M-am născut în satul Movileni, comuna Cuhneşti, judeţul Bălţi. Acesta este satul de baştină al lui Constantin Leancă, unul dintre deputaţii care au votat Unirea Basarabiei cu patria-mamă, în anul 1918. La mobilizarea completă a satului, din Sâmbăta Mare a Paştelui - 15 aprilie 1944, rămăsesem numai nouă băieţi care nu fusesem mobilizaţi, pentru că aveam numai câte 17 ani. Am avut norocul să nu cunoaştem războiul, şi să nu ajungem carne de tun pentru Stalin şi pentru Hitler. Noi, aceşti băieţi, am organizat ultima horă, de sărbătorile Crăciunului pe stil nou, la 25 decembrie 1944. Ca de obicei, după jocul de sărbătorile Crăciunului, din mijlocul satului, a urmat plugul cel mare, în vremea revelionului, când fetele îşi aşteaptă cavalerii cu care au dansat primul dans la jocul de Crăciun. Ele pregăteau câte un colac mare, împletit în şase sau în opt, şi câte un bacşiş, încât cavalerii lor să plătească lăutarii care au cântat la Crăciun, şi care erau îndatoraţi să cânte şi la Anul Nou, la plugul cel mare.

În sat, de la sfârşitul lunii august 1944, când se terminase operaţia militară Iaşi - Chişinău, începuseră mari arestări, mai ales ale acelora care au venit acasă din armata română, cum a fost şi fratele meu. El a fost judecat pe 15 ani ca duşman al poporului, şi a murit de frig, de foame şi de sete în infernul de la Magadan. A fost înmormântat pe data de 28 decembrie 1945, într-un mormânt comun de 5.000 de deţinuţi politici. După ce l-au arestat, eu bun înţeles că nu ştiam de soarta lui de mai departe, dar ştiam bine că e dus dintre cei vii.

În timpul verii el stătuse ascuns prin pădure, cu mai mulţi oameni din sat, fiind apoi cu toţii arestaţi. O parte au fost judecaţi, ca şi fratele meu, iar o altă parte au fost trimişi pe front. Nu a rămas nimenea în viaţă, nici dintre cei de pe front, nici dintre cei judecaţi. Şi, în memoria fratelui meu şi a celor ascunşi cu el în pădure, am compus un cântec jalnic, întocmai cum s-a întâmplat cu fratele meu. L-am intitulat “Doina din pădure”, şi câteva nopţi, cât l-am compus, udam foaia de hârtie în lacrimi. După ce l-am perfecţionat, am început să scriu şi să compun un al doilea cântec, în memoria mobilizării totale a satului, din Sâmbăta Paştilor - 15 aprilie 1944, căci ştiam că se vor înturna acasă numai cei calici şi cei grav răniţi. L-am numit după melodia unui vechi cântec popular - “Cu străini am stat la masă”.

Am cântat aceste două cântece, prima dată, prietenelor mele, în casa Victoriei Curcudel, care era împreună cu vara sa Zina Curcudel şi cu vecina ei Vera Corj. Ele se uitau la mine cu mirare, şi ochii li se scăldau în lacrimi. Nu ştiam că alături, în bucătărie, asculta mama Victoriei. După ce am terminat de cântat, ea s-a repezit la mine, m-am strâns la pieptul ei plângând, şi, când s-a liniştit, mi-a vorbit:

“Măi băiete, aceste cântece sunt cântecele durerii noastre”.

Şi, în scurt timp, s-a dus vestea despre ele în tot satul. Am fost chemat la câteva şezători, că pe atunci şezătorile erau în toi, căci femeile şi fetele torceau - in, cânepă şi lână. Mă chemau nu numai fetele, ci şi femeile la şezătoare, ca să asculte cântecele mele. Aveam un repertoriu bogat de cântece, şi cântam frumos, ca nimenea din sat. Am rămas nedumerit de cele întâmplate, căci toată lumea adunată la şezătoare plângea, cât timp am cântat acele două cântece ale durerii.

De sărbătorile Crăciunului, în timpul jocului din mijlocul satului, nu puteam dansa, căci nu-mi permiteau picioarele reumatice, care mă dureau fără încetare. Eu am fost iniţiatorul şi organizatorul jocului, la rugămintea celor trei fete prietene ale mele, dar nu mi-a dat în gând că ele vor înştiinţa prin sat că voi spune la joc cântecele durerii. Astfel erau numite acele două cântece ale mele, din care cauză s-a strâns multă lume, din amândouă satele : Movileni şi Cuhneşti. Şi, înainte de a începe muzicanţii, Ana Bădărău, sau, cum i se spunea, Anica Mărinii, cu un glas răsunător a vorbit:

“Oameni buni! Astăzi e cea mai jalnică sărbătoare a Crăciunului pe care am avut-o vreodată, căci părinţii, soţii şi fraţii noştri sunt la război, şi numai bunul Dumnezeu ştie care se vor întoarce acasă. Iar bietul nostru tineret, chinuit şi necăjit, înainte de a începe să danseze trebuie mai întâi să-şi amintească de părinţi şi fraţi prin cântecele durerii. Îl rugăm pe băiatul lui Maxim Leancă să ni le cânte, şi, după ce vor plânge pentru părinţii şi fraţii lor, vor avea dreptul şi să danseze.”

La aceste vorbe eu am rămas nedumerit, şi nu ştiam ce să fac. Dar m-am pomenit înconjurat de un grup de fete, iar Vera Corj mă rugă: “Cântă, Mihai! Cântă cântecele durerii noastre, că n-am să pot dansa, când tăticul şi frăţiorul meu sunt pe front, şi nu ştiu dacă îi voi mai vedea vreodată”. Şi izbucni în plâns. “Iar noi am primit înştiinţare că tăticul nostru nu mai este printre cei vii!” vorbi Zina lui Toader Curcudel, şi începu să plângă şi ea. Şi am început să cânt cu un glas jalnic şi puternic, întrerupt de suspine. La primul cântec au început să plângă femeile a căror soţi sau feciori s-au întors din armata română şi au stat ascunşi prin pădure, de unde au fost arestaţi, şi nu ştia nimenea de ei. Iar la al doilea cântec, dedicat celor mobilizaţi în Sâmbăta Paştilor, toată lumea a început să plângă în hohote. Şi, când am terminat, am fost înconjurat de mai multe femei, împreună cu mama mea, toate plângând, şi mi-au mulţumit. Una dintre ele m-a strâns la pieptul ei şi m-a sărutat, iar mamei mele i-a vorbit:

“Ferice de tine, femeie dragă, că ţi-a dat Dumnezeu un aşa fecior!”

Iar când am rămas numai eu cu mama, ea mi-a spus:

“Dragul mamei, ce-ai făcut? Îţi dai seama? Era groaznic să priveşti, cum plânge lumea din două sate adunate la un loc! Nu cred că s-a mai întâmplat vreodată aşa groaznică jale, ca să plângă în hohote două sate împreună. Aceste cântece ale tale au rupt inima la toată lumea, şi plâng cu disperare, cu toţii. Lumea a venit să mai asculte muzica şi să privească tineretul care a mai rămas, cum dansează, ca să mai uite de jalea şi de greutăţile de acasă. Dar tu, cu cântecele tale, ai pus-o pe plâns, şi-i groaznic să priveşti cum plânge lumea din două sate împreună…”

Anica Mărinii, care stătea lângă noi, a spus:

“Lele Anică! Lumea a aflat de aceste două cântece a fiului dumitale, şi a ştiut că întâi el va cânta aceste cântece de mare jale şi durere, la începutul jocului - de asta a venit atâta lume; dar pe urmă ai să vezi că au să rămână mai puţin de jumătate.”

A treia zi de Crăciun au venit la mine câţiva prieteni, printre care erau: Ion Leancă, Gligorie Cotrişău şi Ion Chirilici, şi au început să mă roage să compun o urătură de Anul Nou, tot atât de jalnic ca şi cântecele durerii. Nu am ieşit din casă până când nu am promis că am să mă stărui, ca până duminică, în ajun de An Nou, acest pluguşor al durerii şi jalei va fi gata. Şi, în câteva nopţi, nestingherit de nimenea, am compus acest pluguşor al anilor 1944 - 1945. Nu cred să mai fi fost alt pluguşor al plângerii, în timpul războiului declanşat de Stalin şi Hitler împotriva omenirii. Lăsam în urma noastră fiecare familie plângând.

Codrule, pădure deasă

Cu frunzişul tău cel des

Tu-mi eşti casă,

Tu-mi eşti masă,

Din tine să nu mai ies.

Din căsuţa mea din sat

Veneticii cei păgâni

Ca să fie ei stăpâni.

Prin hugeaguri şi desime

Cu triste păreri de rău

Stau flămând ca vai de mine

Ca să nu mă vadă nime

Şi beau apă din pârău.

Trece vara călduroasă

Şi cade frunza tremurând,

Iar soţia n-are casă

Copilaşii n-au nici masă

Şi umblu pe drum plângând.

Se aşterne bruma groasă,

De venetici sunt căutat,

Păgânii m-au arestat

La părinţi venind acasă.

Bun rămas, pădure deasă

Bun rămas stejari, paltini

Am fost arestat de-acasă

De la părinţi, când stam la masă,

Să mă împuşte ca pe câini.

Bun rămas, a mea măicuţă,

Surioare, frăţiori,

Copilaşi, şi-a mea mândruţă,

Bun rămas, a mea căsuţă

Fără de vină am să mor.

Cu străini am stat la masă

Dar, gândind la mine acasă,

Bun rămas, a mea măicuţă

Surioare, rămas bun

Poate avem noroc, măicuţă

Să n-ajung carne de tun.

Bun rămas, a mea mândruţă

Copiliţa mea din sat

Rămasă singură puicuţă

În ajun de sărbători

Merg părinţi cu-ai lor feciori

I-au luat pe toţi deodată

Satele-au rămas pustii,

Care vor rămâne vii.

La război când i-au luat

Au zis un simplu “rămas-bun!”

În spital fără picioare

Plânge sărmanul fecior

Mult mai bine e să mor.

Astăzi anul se sfârşeşte

Anul patruzeci şi patru

An de jale şi chin sacru

Zile grele de război

Că părinţii ne-au murit.

Câţi am mai rămas flăcăi

Mai strigaţi o dată hăi!

Merge un plug printre răzoare

Că părinţii-s la război

În loc de bărbaţi femei,

Copilaşi, sărmani de ei,

Că frăţiorii-s la război

Toţi feciorii vă lipsesc

Sărmanele surioare

Câţi am mai rămas flăcăi

Mai strigaţi o dată hăi!

Purtat de o fată mare

Ară, ară şi brăzdează

Lipsită de ajutor:

- Unde-i tăticul să mă vadă

Până acuma n-am arat

Boronit, şi nici grăpat.

Unde-i bietul frăţior

Ca să-mi deie ajutor?

Plugul din car să mi-l coboare

Să mi-l aşeze la răzoare,

Că nu pot plugul să-l aşez,

Boroana s-o-ncrucişez

Din care parte la brăzdat.

Câţi am mai rămas flăcăi

Mai strigaţi o dată hăi!

Doi copii mari de o şchioapă

Stau alături pe o grapă.

Mama lor mereu oftează

Mână boii şi grăpează

Că i-a venit înştiinţare

Au rămas de-acum orfani

Că tăticul lor cel bun

A fost făcut carne de tun.

Câţi am mai rămas flăcăi

Mai strigaţi o dată hăi!

Doi băieţi şi o fetiţă

Plâng, sărmanii, la portiţă,

Că poştăriţa le-a adus

Că tăticul din război

Că-n scrisoarea asta scrie

Că înapoi n-o să mai vie

Căci a fost el împuşcat

În războiul cel turbat.

Plâng sărmanii băieţaşi

Plâng sărmanii copilaşi

Plâng fetiţe şi femei,

C-au rămas ca vai de ei,

Fără taţi şi frăţiori,

Fără soţi, fără feciori

Sărmanele, nemăritate.

Câţi am mai rămas flăcăi

Mai strigaţi o dată hăi!

De toată lumea blestemat!

Vine anul patruzeci şi cinci

Speranţe noi cu zile dulci

Să ne aducă bucurie

Să avem şi veselie

Să se sfârşească acest război

Să se întoarcă înapoi

Toţi băieţii şi toţi taţii

Toţi feciorii şi toţi fraţii

Dară nu se-ntorc, sărmanii,

Din războiul cu duşmanii,

În războiul cel turbat

Căci vin în satul lor

Fără mână sau picior

Toţi răniţi, calici, sărmanii,

Că i-au nenorocit duşmanii.

Câţi am mai rămas flăcăi

Mai strigaţi o dată hăi!

Plânge jalnic şi amar

Un fecior răpus de jale

C-a rămas fără picioare

Iar alături greu suspină

Că nu are nici o mână

Un băiat prea tinerel

Plâng, sărmanii, amândoi

Nenorociţi de acest război

În viaţă să se chinuiască

Ca să-i ierte Dumnezeu

Să ajungă ei în sat

Ci s-ajungă în sicriu.

Câţi am mai rămas flăcăi

Mai strigaţi o dată hăi!

Dară iarna îi cam grea

Caliciţi de-acest război

Că încă rănile ne dor.

Să vă fie numai bine,

Să vă fie casa casă,

Să vă masa masă,

Să aveţi noroc în toate

Masa plină cu bucate,

Să uitaţi de-acest război

Să uitaţi de-a voastră jale

(sîmbătă, 30 decembrie 1944)