Mergeam, împreună cu cele trei persoane necunoscute, spre Comitetul executiv regional. Aproape de sediu m-am întâlnit cu Ivan Vasilţov faţă în faţă, şi m-a întrebat:

“Lenucica, şi pe tine te-au chemat la executivul regional?”

“De ce să mă cheme?”- am întrebat eu

“Cine ştie de ce. Hai să vedem, că trebuie să fi fost şi tu chemat. Oamenii aceştia m-au rugat să-I aduc aici, dar dacă te-au chemat pe tine, rămân şi eu.”

La ora nouă a venit preşedintele Comitetului executiv al regiunii, s-a uitat la noi, apoi la străinii aceia, şi a întrebat:

“Dumneavoastră sunteţi organizatorii expediţiei?”

“Da, tovarăşe preşedinte.”

Preşedintele ne-a chemat pe toţi în biroul său şi a reluat:

“Aşadar, cu dumneavoastră am vorbit la telefon acum trei zile?”

“Da, tovarăşe preşedinte. Daţi-ne voie să ne prezentăm: eu sunt Vasili Dimitrievici Poleakov, academician, doctor în geologie. Tânărul de lângă mine este asistenul meu, Peter Cleme, iar fata de lângă el este medicul expediţiei, Isolina de Vardaz.”

“Bine, tovarăşe Poleakov. Vă pot oferi pe aceşti doi tineri cu care m-aţi întâlnit. Corespund cerinţelor dumneavoastră, căci sunt fără familie, buni la calcule, contabili. Vă rog să mă scuzaţi că nu vă pot oferi mai mult. Războiul ăsta blestemat ne-a prăpădit băieţii. Dacă aveţi nevoie de fete, vă pot da câte doriţi.”

“Nu, tovarăşe preşedinte. Fetele nu sunt pentru expediţii în extremul nord. Suntem mulţumiţi cu băieţii ăştia doi. Ce ziceţi, băieţi, sunteţi de acord?” a întrebat Poleakov, uitându-se zâmbind la noi.

“Băieţi, sunteţi sau nu de acord, ăsta e un ordin, nu se discută.”

“Întâi de toate că eu nu sunt acum militar, şi nici membru de partid, ca să mă supun ordinelor”, le-am spus eu, răspicat.

“Totuşi eu te-aş sfătui să accepţi, tovarăşe Lenucica. Lena are să te aştepte doi ani, dacă te iubeşte. Vorbesc eu cu Ana Ivanovna, să amâne nunta voastră. Dacă nu, la primăvară pleci în armată, şi veţi fi despărţiţi nu doi, ci trei ani.”

“Băiatul e pe cale să se însoare?”, a întrebat Poleakov.

“Tinere”, mi-a spus Poleakov, te sfătuiesc să accepţi, cum l-am sfătuit şi pe asistenul meu Peter Cleme, logodit ca şi tine. Vă întoarceţi peste doi ani, cu o sumă mare, temelie a viitorului vostru. Gândeşte-te bine, doi ani, şi scutit de armată, şi cu mulţi bani la întoarcere. Dacă nu, la primăvară vei fi încorporat, pe trei ani.”

“Hai să mergem, Lenucica, abia scăpăm de armată, şi câştigăm mulţi bani”, m-a îndemnat Vasilţov.

Eu am ieşit cu inima frântă, căci presimţeam o nenorocire. M-am dus la contabilitate, la fabrică. Am găsit-o numai pe Lena, care a sărit de gâtul meu. Dar, văzându-mă schimbat la faţă:

“Mişinca, ce ai, ce s-a întâmplat?”

“Lenuţo, vin de la executivul regional. M-au trimis cu forţa, împreună cu Vasilţov, într-o expediţie polară de doi ani de zile. Mai am nădejde numai în mama ta, că mă scapă de beleaua asta.”

“Cum? Într-o expediţie polară, la urşii albi? De acolo nu se întoarce nimeni! Nu, n-ai să te duci de lângă mine nicăieri, abia te-am găsit, abia te-am aflat, şi nu vreau să te pierd, destul că mi-am pierdut tatăl.”

“Dar mama ta n-a venit azi? Trebuia să dea evidenţa.”

“Mama? Mama a fost chemată la comitetul executiv regional.”

“Aha, au chemat-o ca să-I spună şi ei, şi să amâne nunta noastră.”

“Nu, asta niciodată.”

“Ei mi-au spus că, dacă nu plec, mă iau în armată la primăvară, trei ani, iar din expediţie spuneau că vom câştiga bani mulţi.”

“Mişinca, de la urşii albi nu se întoarce nimeni, nici cu bani, nici fără bani. Până la armată noi facem nunta, pe la începutul lui mai eu nasc şi, cu copil mic, nu te mai ia nimeni de lângă mine. Iar dacă te recrutează, ai să fii în complexul militar Voloceaevka, de pe Amur, şi am să pot veni la tine în fiecare duminică. Dar de la urşii albi nu te mai întorci” - şi a început să plângă în hohote.

Pe neaşteptate, a intrat mama ei, şi Lena s-a repezit la ea şi a îmbrăţişat-o.

“Mămică, nu-i aşa că nu i-ai lăsat să-mi ia soţul de lângă mine, şi să-l ducă la urşii albi?”

“Cum era, fata mea, să resping propunerea preşedintelui, când ţara are nevoie de oameni competenţi, ca soţul tău. După doi ani se va întoarce, cu sute de mii de ruble. Economisim şi noi, şi soţul tău, şi când se întoarce ne putem muta la Moscova.”

“Iar începi cu Moscova? Pentru asta ai vrut să mă vinzi unui criminal bătrân, fără să-ţi pese de mine”, I-a spus Lena, în hohote de plâns. “Hai acasă, Mişinca, să ne facem bagajul, şi până mâine suntem departe de Habarovsk.”

“Nu plecaţi nicăieri, căci mi-am dat cuvântul, şi aşa are să fie.”

“Cu ce drept ţi-ai dat cuvântul, pentru un om care nici nu-ţi este încă ginere. Hai, Mişinca, că mama mea nu are nici un drept asupra ta. Slavă domnului, nici eu nu mai sunt minoră, să-şi bată joc de mine. Rău am făcut că nu ne-am dus la Blagovescensk, unde ne-a trimis, dar cred că nici acum nu e târziu.”

“Uite ce e, fata mea. El pleacă unde îl trimitem, dacă nu îl dau pe mâna NKVD-ului, că-i fiu al unui duşman al poporului. Ca să nu fie urmărit, şi-a schimbat numele de familie, a făcut un buletin de identitate fals, şi în loc să meargă în expediţie, va merge la Magadan, de unde nu te mai întorci înapoi.”

Lena a amuţit şi s-a uitat cu spaimă la mama ei. Apoi s-a apropiat de sobă, unde ardea un foc de cărbuni, a scos din poşeta ei buletinul meu cel nou, şi l-a aruncat în sobă, pe cărbuni înroşiţi, unde s-a aprins pe loc.

“N-am ştiut că am o mamă criminală. Acum am înţeles de ce îl ajută pe criminalul Iuri Muhapad, ajuns colonel şi satrap de-al lui Beria, prin minciuni şi crime. Tot prin minciuni şi crime ai ajuns şi tu membră a biroului politic.”

“Orice comunist trebuie să fie necruţător cu duşmanii de clasă.”

“Va să zică, soţul meu ţi-e duşman de clasă! De asta i-ai spus să-şi facă buletin falsm ca să-l dai pe mâinile lui Muhapad, un criminal, cum eşti şi tu. Uită că buletinul vostru fals arde în foc.”

Mama ei s-a repezit la sobă, dar a mai găsit scrumul. S-a uitat la fata ei cu ură, şi i-a spus:

“Am dat cinci mii de ruble pe el. De ce l-ai dat în foc, era spre binele vostru, ca să nu mai ştie nimeni cine sunt părinţii lui.”

“Dar de unde ştii tu, mamă, de părinţii soţului meu, că n-am vorbit despre asta niciodată?”

Ana Ivanovna, luată prin surprindere, nu ştia ce să răspundă.

“Am făcut cercetări, ca să ştiu cum de-a ajuns el la noi, tocmai din Moldova.”

“Şi nu ţi-e ruşine, femeie bătrână, să minţi de la obraz! Urmărirea persoanelor suspecte e de competenţa NKVD-ului, şi nu a unui membru în biroul politic orăşenesc. Tu, mamă, ai copiat de pe buletinul vechi adresa soţului meu, şi ai trimis-o criminalului Muhapad, idolul tău. Doar e satrapul lui Beria, numai el putea pune în urmărire persoane care nu-I convin, suspecte, cum le crezi tu.”

“Cred că am dreptul să ştiu cu cine trăieşte fata mea, şi cine a îndemnat-o să mă părăsească.”

“Ai avut dreptul să-ţi baţi joc de mine, şi să mă dai pe mâinile unui criminal, să-şi bată joc de mine şi să mă lase gravidă, cât am fost minoră. Acuma sunt femeie, n-ai nici un drept asupra mea. Va să zică, amicul tău ţi-a scris, să-ţi spună cine sunt părinţii lui, şi te-a îndemnat să-i faci buletin fals, ca să-l aveţi la mână şi să se răzbune pe mine, fiindcă i-am spart capul cu sticla de şampanie şi i-am scăpat din mână. Să mergem, Mişinca, nu mai lucrăm aici, de azi înainte.”

Atunci am părăsit eu contabilitatea, pentru totdeauna. Mama Lenei ne-a avertizat:

“Plecaţi, dar să ştiţi că Iura mai devreme sau mai târziu vă dă de urmă, şi veţi fi pedepsiţi amândoi.”

“Mulţumesc, mamă, că ai spus şi tu ce gândeşti. Îmi pare rău de tata, că a trăit cu scorpia care m-a născut pe mine.”

Am ajuns acasă şi ne-am încuiat în dormitor. Lena plângea, iar eu, îngrijorat, mă gândeam ce să facem. Ideea ei, să ne ducem într-un loc depărtat, nu ne ajuta, căci de NKVD nu te poţi ascunde. Lena s-a liniştit, a început să facă bagajele şi mi-a spus:

“Mişinca, ne luăm ce-I al nostru şi plecăm. Deocamdată mergem la Maria Ivanovna, directoarea noastră, îi spunem totul, cum i-am spus şi atunci când m-ai luat la cămin, şi o rugăm să ne dea alte certificate şi altă familie. Ce-ai zice dacă am lua numele tatălui tău, iar numele tatălui meu să ne fie la amândoi numele tatălui: Mihail Vasilievici Maximov şi Lena Vasilievna Maximova. Ne ducem undeva, la Irkutsk, depunem o plângere că ne-au furat banii cu tot cu buletin, şi ne fac alte buletine, după numele din certificatele de contabili.”

“Lenuţo, mă gândesc altfel. Lasă-mă să plec în expediţie, şi Vasilţov vrea să plece. Dacă am noroc să mă întorc, peste doi ani vin cu două sute de mii de ruble, luăm copilul şi mergem la Chişinău, în Moldova, căci m-am lămurit că de mama ta trebuie să stăm cât mai departe. Tu, prefă-te că te împaci cu situaţia, nu te mai certa cu ea, iar noi ţinem legătura prin Maria Ivanovna, căreia tu ai să-i povesteşti totul. Altă soluţie, puişor, nu avem.”

Ea s-a învoit, s-a liniştit, i-a spus mamei sale că s-a răzgândit şi că mă lasă să plec în expediţie. Când mă voi întoarce facem nuntă şi cumătrie odată. Mama ei s-a bucurat, şi-a cerut iertare, făţarnic, de la noi, că ne-a speriat aşa de tare.

Iar a doua zi de dimineaţă am şi decolat, cu avionul special cu care venise Poleakov şi însoţitorii lui. După o zi, am aterizat în oraşul Komsomolsk pe Amur, unde am stat două zile. Au fost angajate, ca membre ale expediţiei, alte două persoane, aduse de primul secretar al Comitetului executiv al oraşului, care aştepta expediţia de zece zile. Primul era Abdul Mamedovici Bulatov, de meserie vânător, foarte priceput, şi al doilea geologul Alexandr Ivanovici Corniuşin. Cu cei de dinainte, şapte persoane, care au fost principalii membri ai expediţiei.

Duminică, 28 noiembrie, am părăsit oraşul Komsomolsk pe Amur, pentru totdeauna. Marţi, 30 noiembrie, am aterizat la Magadan - mai înainte făcusem escală la Aian şi la Ohotsk, pentru combustibil. Am stat două zile în Magadan, timp în care cei doi aviatori au controlat aparatura avionului, fiindcă urma traseul cel mai greu pentru avionul nostru, marca Antonov. Până la Anadâr trebuia să zburăm pe deasupra şirului de munţi Cerskog, înalţi de 2.000 de metri, iar în micile localităţi de pe traseu era foarte greu de aterizat. Prima escală a fost acum într-un sătuc, Merenga, tot pentru combustibil. La 3 decembrie am aterizat în micul oraş Ghijiga, port în golful Şelihov, la Marea Ohotsk. După încă o zi, am aterizat lângă un sătuc de pe valea râului Pengina. Satul se numea Oklan. Valea era acoperită de zăpadă până la brâu. Acolo ne aşteptau patru butoaie de combustibil. Duminică, 5 decembrie, am aterizat la Vaegi, sat de pe valea râului Main, şi, în sfârşit, luni, 6 decembrie, am ajuns la Anadâr, un oraş mic, port în golful cu acelaşi nume, la Marea Behring, şi centru administrativ al regiunii Ciukotka.

Am descărcat din avion, înainte de a ne părăsi, aparatură geologică, 25 de costume termoizolante de tip scafandru, cu fir electric, câte patru seturi de baterii “Anod” şi “Macal”, de câte 8 kg, o instalaţie de încălzire electrică, garantată trei luni, un aparat de transmisiune, de tip “Tai”, cu cod complet, mai multe spirtiere, de încălzit şi de fiert ceai, cu un butoi de spirt de 200 de litri, două pistoale automate Kalaşnikov, cu disc de 72 de cartuşe. Apoi, două pânze de cort speciale, din păr de cămilă, 25 de saci de dormit, 25 de cojoace şi 25 de perechi de pâslari. În locul avionului, ne aşteptau trei sănii autopropulsate, tip elicopter, numite “Iucagar”, în care am încărcat întreg bagajul.

Am stat patru zile în Anadâr. Fiecare a primit instrucţiunile necesare. Lui Vasilţov I s-a încredinţat aparatura geologică , iar mie mi-au încredinţat aparatul tip “Tai”, cu codul lui, pe care l-am învăţat în trei zile. Datorită acestui fapt, mi-au dat şi un pistol automat, gloanţe de rezervă pentru zece discuri. Am mai fost ales, în mod unanim, casier şi contabil al expediţiei, primind 25 de livrete de economie, în care urma să trec, pentru fiecare membru al expediţiei, suma cuvenită.

Vasile Dimitrievici Poleacov, şeful expediţiei, ne-a lămurit că ea a fost plănuită în mare secret, de către Comitetul central al PCUS, în frunte cu Stalin, Şfernic şi Beria. Lui I s-a dat însărcinarea de a organiza şi a conduce expediţia, pentru a descoperi zăcăminte de minereu radioactiv. În acel timp Uniunea Sovietică nu avea minereuri radioactive pentru bomba atomică - uraniu, plutoniu. Planul expediţiei era să cerceteze extremitatea de nord a Siberiei, în toate regiunile de tundră: muntos, păduros, şes. Punctul de plecare a fost stabilit în micul oraş Providenia, port în golful cu acelaşi nume, la marea Behring. Sosirea trebuia să fie în orăşelul Dickson din peninsula Taimâr, port la marea Kara.

Vineri, 10 decembrie, am pornit cu Iucagar-urile spre orăşelul Providenia. Fiind golful îngheţat, săniile au ajuns în trei zile, pe gheaţă de-a dreptul. Acolo ne aşteptau douăzeci de oameni, din populaţii nordice, printre care: patru aleuţi, trei iacuţi, cinci koreaţi, trei kamcedali, cinci ciucci. Erau cu ei şi patru sănii trase de câini (sănii “Natur”), treizeci de câini în total. O sanie era încărcată cu făină de peşte (“iucala”) pentru hrana câinilor.

Luni, 13 decembrie 1948, am început expediţia geologică, prin munţii Ciucotkăi, munţi cu înălţimi până la 1.200 de metri. Între localităţile Providenia şi Uelen am descoperit numai zăcăminte de fier, mangan, crom şi cupru. Între Uelen şi Enurmino am descoperit, pe lângă cupru şi cositor, mari zăcăminte de mercur, precum şi componente radioactive cu plutoniu. O zi şi o noapte s-a petrecut cu vodcă, spirt şi frigărui. Era sâmbătă, 25 decembrie, Crăciunul pe stil nou. Abdul Bulat vânase un pui de ren de toată frumuseţea. Pe deasupra, băieţii găsiseră în Enurmino şi douăsprezece sticle de vodcă.

Isolina Ramonova, văzând că sunt mărginit la băutură, căci rămăsesem treaz de unul singur, iar automatul era mereu lângă mine, mi s-a alăturat, cerându-mi apărarea. Ceilalţi năzuiau la ea, mai ales Corniuşin, dar, văzând că-I iau apărarea cu automatul în mână, s-a retras înjurând de toţi sfinţii. Ceilalţi au lăsat-o şi ei în pace.

Stăteam în căminul şcolii, bine încălzit. Avea numai patru încăperi, una mai mare şi trei mai mici, dintre care una era fusese destinată Isolinei . Şcolarii plecaseră acasă la părinţi, căci era sâmbătă seara. Camera mare, unde se chefuia, era cantină şi bucătărie. După ce Corniuşin a dat înapoi, înjurându-ne, ea a zis:

“Lenucica, vreau să plec, că mi-e silă de prostia beţivilor de aici. Dar, singură, mi-e frică de derbedeul ăsta. Te rog să vii cu mine.”

“Cu plăcere, Isolina Ramonovna, dacă aveţi încredere în mine”

“Până acum am avut încredere în Peter Cleme, dar îl văd aşa de beat, şi vorbeşte nişte prostii mai mari ca el, că mi-e silă. A luat de lângă mine staţia radio, de care nu mă despărţeam, eu am luat în mână automatul, şi m-am dus în urma ei în dormitor, cel mai mic dintre ele. Încăpuseră acolo două paturi, şi o măsuţă între ele, la fereastră.

A încuiat uşa în urma mea. Pe masă ardea o lampă de gaz. Era ora patru după amiază, dar soarele asfinţise de două luni, eram în plină noapte polară. Dăinuia aurora boreală, dând o lumină roşie peste tot. Isolina şi-a dat jos haina groasă , şi a ieşit la iveală un trup minunat, tras ca prin inel, de am rămas cu ochii pironiţi la ea. A priceput şi a zâmbit:

“Lenucica, stai pe patul de alături, şi nu te uita aşa la mine, căci nu cred că sunt mai frumoasă decât logodnica ta.”

“Isolina Ramonovna, sunteţi mult mai frumoasă decât Lena, logodnica mea. Şi îmi amintiţi de o persoană care vă semăna, şi pe care n-o pot da uitării.”

“Sunt curioasă, Lenucica. Avem timp destul, aş vrea să-mi povesteşti de persoana aceea de care spui că seamănă cu mine.”

“Isolina Ramonovna, ar trebui să vă povestesc întâmplări din viaţa mea, dar nu vă cunosc, nu ştiu cine sunteţi. După numele pe care îl aveţi, cred că nu sunteţi rusoaică.”

“Aşa e. Dar nici eu nu ştiu cine eşti, şi mă miră mult numele dumitale, căci e nume de fetiţă, nu de familie.”

“Cum, nume fals, şi eşti logodit cu fata unui general erou al Uniunii Sovietice! Şi ai intrat şi în expediţia asta, strict secretă!”

“Isolina Ramonovna, logodnica mea Lena îmi cunoaşte adevăratul nume, ca şi Vasilţov, prietenul meu.”

“Şi dacă nu e secret, de ce nu-l spui?”

“Prefer să rămân cu pseudonimul, în expediţie.”

“Promit că n-am să spun numele nimănui.”

“Numele meu e Mihai Leancă, dacă ţii într-atât să-l afli. Numai dumneata îl ştii cu adevărat.”

“Mihai Leancă! Sunteţi român?”

“Da, sunt român basarabean - din aşa-numita Republică Sovietică Socialistă Moldovenească.”

“Atunci am să-ţi spun Michel, numele tău în limba franceză. Te-am cunoscut după accent că nu eşti rus, şi mai ales după felul în care te-ai purtat şi ai vorbit, mai omeneşte decât porcina rusească. Cât ar fi de învăţaţi, când scapă la băutură se fac animale mai murdare ca porcii.”

“Iar dumneavoastră, cred că sunteţi franţuzoaică.”

“Nu, Michel. O dată ce nu eşti rus, mă încred în tine şi îţi spun adevărul. Sunt născută la 18 ianuarie 1925 în oraşul Badalona, de lângă Barcelona. Sunt spaniolă, tatăl meu a fost avocat, iar mama profesoară de limbi străine - franceză, engleză şi rusă. În războiul civil, generalul Franco, ajutat de Mussolini şi de Hitler, a învins coaliţia democratică. Părinţii mei au luptat şi ei. Tata a fost comandant al unei companii în mare parte de voluntari internaţionali, între care şi câţiva ruşi comunişti. Mama mea a fost traducătoare a companiei, şi a fost ucisă de un trădător austriac, un fascist care s-a strecurat între voluntarii din companie. L-a rănit şi pe tata, la genunchiul piciorului stâng, când a fost împuşcat de ruşii comunişti. A fost dus, rănit, pe crucişătorul lor, “Rossia”, pe care era amenajat un spital.

Noi aveam casele mari şi frumoase ale mătuşii Isabel, în centru Barcelonei. Sora mai mare a mamei mele, rămasă văduvă încă din vremea primului război mondial, neavând copii, şi-a făcut testamentul pe numele meu. A trecut o moşie mare şi bogată, 1.700 de acri de pământ, cu două conacuri, şi casele din centrul oraşului, care erau pe jumătate ale părinţilor mei, primite ca dar de nuntă. Mătuşa a moştenit averea de la soţul ei, ce se trăgea dintr-o familie de aristocraţi, din apropierea oraşului Granoliera, la patruzeci de kilometri de Barcelona.

După ce mama a fost înmormântată, ştiind că tata e rănit şi se află pe crucişătorul sovietic, m-a lăsat să merg la el, să-l îngrijesc. Au venit şi bunicii, şi Ines. Ei s-au întors la Badalona, căci Ines este moştenitoarea lor, şi nu mai avea că căuta în casele pustii o fetiţă de opt ani. Ea am rămas lângă tata. Doctorii spuneau că rana are să se vindece, dar că n-o să mai poată îndoi piciorul de la genunchi.

După câteva zile, fasciştii au ocupat Barcelona, iar eu cu tata am fost nevoiţi să emigrăm în Rusia. Crucişătorul a ancorat la Sevastopol, l-au internat într-un spital din Ialta, rana s-a vindecat repede, şi, cu ajutorul camarazilor, am ajuns la Moscova. Învăţasem puţin ruseşte, de la mama şi de pe crucişător, aşa că la unsprezece ani am fost înscrisă la şcoala rusă, în clasa a patra. Tata lucra ca avocat. Tot de nevoie, tata a intrat în partidul lor bolşevic, iar eu în organizaţia de tineret, Komsomol, . Dar viaţa şi obiceiurile lor, bazate pe crimă, minciună şi hoţie, nu le puteam suferi.

În 1942 am terminat şcoala medie de 10 ani, şi am intrat fără concurs la Institutul de medicină. În 1945, prietenii şi foştii voluntari din compania tatălui meu, care îl scăpaseră de la moarte, împuşcându-l pe fascist, au fost arestaţi la ordinul lui Beria, şi învinuiţi că sunt duşmani ai poporului. Tata I-a apărat ca avocat, demascând minciunile lui Beria. De aceea a fost arestat, învinuit de spionaj, şi l-au împuşcat împreună cu aceia cărora le luase apărarea.

Eram la facultate în anul al treilea, şi am rămas fără surse de existenţă. Am avut noroc de profesorii mei, care m-au recomandat ca profesoară de franceză unor şefi bolşevici. Doi ani am învăţat şi am dat lecţii de franceză, ca să am din ce trăi. Când am terminat facultatea, tot profesorii mei m-au angajat la policlinica institutului, de unde am fost trimisă în expediţia aceasta, şi iată-mă înaintea ta. Acum aş vrea să-mi povesteşti cum de ai ajuns tu aici.”

“Isolina Ramonovna, mi-aţi povestit viaţa dumneavoastră. Nu ştiu dacă aţi trecut sub tăcere, sau nu aţi avut vreo istorie de dragoste. Eu n-am să ocolesc asta, am să-ţi spun totul, căci în necazul meu se ţes şi asemenea istorii. Află că sunt născut la 8 ianuarie 1927, în satul Cuhneşti, judeţul Bălţi, din Basarabia. Aşadar sunt fiu de ţăran, şi cu doi ani mai mare ca dumneata” - şi i-am povesti apoi toată viaţa mea.

M-a ascultat ca vrăjită, şi am văzut, la lumina slavă a lămpii cu gaz, cum lăcrimează.

“Michel, dacă tu ai trecut graniţa de două ori, pentru mama ta şi pentru surorile tale, ştii măcar ce este cu ele acum?”

“Ultima scrisoare am primit-o de la sora Eugenia, eram în lagărul Batâc. Mi-a scris că sora Liuba e bolnavă dar, fiind frumoasă, s-a măritat aşa bolnavă. De atunci nu mai ştiu de ele, dar principalul este, Isolina Ramonovna, că le-am salvat de la foametea pusă la cale de fiarele bolşevice.”

“Nu-mi mai zice Ramonovna, dragul meu. Nu-mi place politeţea asta oficială rusească, spune-mi mai simplu, Isolina, cum îţi spun şi eu Michel. Spune acum ce ai de gând să faci cu Lena. Ştiu că te iubeşte şi a vrut cu orice preţ un copil, ca să te lege de ea şi să scape de amicul criminal al mamei ei.”

“Isolina, nu ştiu ce voi face mai departe. Îmi pare rău de ea şi de copil, doar e copilul meu. Dar mi-e frică de mama ei, că e tot aşa de rea ca şi colonelul. Au aflat că părinţii mei sunt duşmani ai poporului, şi sunt în stare de orice, ca să se răzbune că am ademenit-o pe fiica ei. I-am spus Lenei, ca s-o liniştesc, că am s-o iau şi am s-o duc în Basarabia, la Chişinău, dar e totuna unde ne-am duce. Am să fiu găsit de NKVD-ist. De n-ar fi copilul, aş uita-o, mi-ar fi mai uşor, dar copilul mă dă gata. Şi Clara, la Piteşti, a vrut cu orice preţ să aibă un copil de la mine, de parcă ştia, sărmana, că ne despărţim pentru totdeauna. Ea nu mi-a spus dacă e însărcinată, dar pe Lena am lăsat-o cu burta începând să crească.”

“Michel, ce-ai spune dacă ai merge cu mine în Spania, ca soţ?”

“Isolina, ştiu că eşti nedespărţită de Peter Cleme, iar acum eşti cu mine, fiindcă el s-a îmbătat, şi ai rămas fără apărare.”

“Michel, eu n-am nimic de-a face cu dânsul. Îl simpatizam că nu e rus, dar are logodnica lui la Riga. Eu pe Cleme nu-l pot iubi, căci s-a rusificat cu totul, acum s-a îmbătat mai rău ca ruşii, nu se deosebeşte de ei, îmi este antipatic, nu simpatic.”

S-a repezit la mine şi m-a cuprins, se uita în ochii mei fără să îndrăznească să mă sărute. Am strâns-o la piept şi am sărutat-o lung şi apăsat.

“Michel, era să mă înăbuşi! Eu n-am mai fost sărutată de nimeni, nu ştiu să sărut!”

“Atunci te mai sărut o dată!”

“Cum să te las, dacă nu mă iubeşti?”

“Dacă nu te iubeam, nu te sărutam, şi nu ţi-aş fi povestit viaţa mea.”

“Michel, până să-mi povesteşti necazurile tale, îmi erai indiferent, şi te ştiam logodit. Acum îţi declar că te iubesc, eşti prima mea iubire, căci în ţara mea eram încă fetiţă, iar în ţara asta, a minciunii şi a hoţiei, urăsc porcăria rusească. Nu-i pot suferi pe ruşi, mai ales de când mi-au împuşcat tatăl, când a dezvăluit minciuna demnitarilor din vârful piramidei bolşevice.”

Am început să ne sărutăm, dorinţa noastră s-a aprins, şi am întrebat-o dacă nu e mai bine să plec.

“Nu, Michel, nu mă lăsa singură acum, când mi-am găsit iubirea. Am douăzeci şi trei de ani, trupul meu îşi cere dreptul la iubire. Dar ce mă fac, Michel, dacă rămân gravidă, şi expediţia noastră este abia la început?”

“Isolina, dacă doreşti să facem dragoste, ai încredere, cunosc în ce fel să ne păzim, ca să nu rămâi gravidă când nu vrei.”

“Dacă nu ai încredere în mine, să renunţăm.”

“Michel, am încredere, dar eu sunt virgină, şi mi-e cam frică.”

“Doar eşti doctoriţă, n-ar trebui să-ţi fie frică. Mai devreme sau mai târziu, tot s-ar fi întâmplat asta.”

“Bine, noaptea asta o petrecem împreună, căci mă dau ţie trup şi suflet. Ce facem cu paturile aste, că sunt prea înguste pentru doi?”

“Paturile astea sunt laviţe de scânduri, le punem alături, şi facem unul singur.”

“Bine, şi acum?”

“Dăm hainele jos. Prima dată să facem dragoste aici, la marginea patului, căci eşti virgină, să fim cu atenţie, ca să nu ai dureri.”

După aceea, ea mi-a spus surâzând:

“Michel, mai mare frica decât durerea. Întâia oară am simţit şi eu plăcerea sexuală. Noaptea asta vreau s-o petrecem făcând dragoste, căci cine ştie când vom mai putea, între gheţurile astea veşnice!”

Aşa a şi fost, foarte rar ni s-a întâmplat să mai fim într-un pat amândoi. De multe ori dormeam chiar în costumul scafandru, şi nici să ne sărutăm nu puteam. În schimb eram nedespărţiţi, din care cauză Corniuşin avea pe noi o ură de fiară.

Membrii expediţiei se îmbătaseră mai mult de bucurie, căci ajunsesem cu toţii bogaţi. După tariful pe care-l aveam, ni să plătea: pe un minereu de fier descoperit, 1.000 de ruble; de crom, 2.000, de cupru, 3.000, de aluminiu, 3.000; de cositor, 4.000; de nichel, 7.000; de mirobilit, 7.000; de fosforiţi, 7.000; de apatit, 7.000; de sulf, 7.000; de magneziu, 10.000; de mercur, 10.000; de argint, 10.000; de aur, 15.000; de platină, 15.000; de diamant, 15.000; de plutoniu, 25.000; de uraniu, 50.000 de ruble. Din suma cuvenită nouă, şeful expediţiei primea 13%, cei şase membri principali câte 10%, restul de 27% îl împărţeam la cei douăzeci de lucrători. Conducătorii Iucagar-urilor aveau tariful lor aparte, după kilogramul de produs transportat.

Prima mea transmisiune a fost stabilită pentru dimineaţa zilei de luni, 3 ianuarie 1949, oare 5,45, ora Moscovei, după codul OIB - 217 (Biroul special de informaţii - 217). Indicativul expediţiei era “OSZPE” (Expediţia secretă specială din extremul nord). La timpul şi la ora stabilite, am fixat apartul pe codul 217, şi am început apelul:

“Alo, alo, transmite OSZPE, mă auziţi? Recepţie!”

“Alo, alo, sunt OIB, vă aud bine, recepţie!”

“Alo, alo, notaţi coordonatele: în punctul Enurmino, 67 lat.N, 172 long.E, am descoperit în munţi mari zăcăminte de cărbune brun. Aţi înţeles? Recepţie!

“Am înţeles, am notat coordonatele.”

(Cărbune brun însemna componente radioactive de plutoniu, iar cărbune negru însemna uraniu).

În Ciucotka am mai descoperit încă două zăcăminte de plutoniu, şi unul de uraniu, între localităţile Venkarem şi Mâs-Şmita, respectiv între Biliges şi Pevek. Apoi, în Iakutia, între Ambarcik şi Cerski, două zăcăminte de magneziu, unul de plutoniu, unul de apatit. Între Kolumnsk şi Nijnie-Kolâmânsk, cinci zăcăminte de aur, două de diamant, unul de argint. Între Andruşkino şi Logoşkino, pe râul Alazeia, două zăcăminte de uraniu, unul de magneziu, două de sulf. Între Polarnoe şi Ciokurdah, un zăcământ de uraniu, sub albia râului Indighirka. În preajma localităţii Tumat de pe râul Ciodon, două zăcăminte de componente plutonice şi trei de mercur. La Nijnie-Iansk şi Usti-Iansk, pe râul Lena, trei zăcăminte aurifere şi unul de uraniu. În apropierea aşezării Naiba, pe ţărmul golfului Bour-Haia, un zăcământ de componente plutonice, unul de mirobilit. Lângă mitul port Tiksi, în acelaşi golf, Bour-Haia, al mării Laptev, un zăcământ de uraniu şi două de aluminiu. În localitatea Tit-Arî, pe fluviul Lena, un zăcământ de uraniu, şi două de nichel. În delta Lenei, în apropiere de aşezarea Segostâr, un zăcământ de uraniu, două de componente plutonice, unul de magneziu. În apropiere de Taimâlâr şi Oleiniok, două zăcăminte de uraniu, unul de componente plutonice, trei de fier. În aşezarea Iurinung-Haia, de pe râul Anabar, un zăcământ de uraniu şi unul de mercur, care au fost ultimele noastre descoperiri.

Ajunşi în peninsula Taimâr, la Sândasko, pe ţărmul golfului Hatanga, ne-a părăsit şi ultima sanie Iucagar. S-a dus după provizii, ca şi celelalte, şi nu s-a mai întors. Primul ne părăsise în localitatea Tit-Arî, pe lângă fluviul Lena. Al doilea în Ust-Oleiniok. Câinii au pierit de foame şi de frig, de rămăseseră numai nouă. Cei mai mulţi muriseră de foame, fiindcă noi, neavând ce mânca, fierbeam din făina lor de peşte, iucala, un fel de terci, rău mirositor şi amărui, dar trebuia să-l mănânci ca să nu mori. Câţiva oameni, printre care şi eu, s-au îmbolnăvit foarte rău. Isolinei, în afară de câteva cutii de glucoză, câteva de aspirină şi cintramon, nu-I rămăsese nimic. Pe mine m-a salvat de la moarte cu glucoză, dar, având puţină, le dădea celorlalţi bolnavi numai asprină şi cintramon. Doi ciucci au murit, restul ne-au părăsit cu toţii, 16 oameni, căci doi coreaci, neavând echipament, ne părăsiseră de la început.

Am rămas astfel numai noi şapte. În apropiere de Taimâlâr am întâlnit o tabără de neneţi nomazi, eschimoşi, care ne-au găzduit la ei un timp. În acest timp Corniuşin a adus din Taimâlâr cinci eschimoşi de origine dolgană, ca ajutoare ale lui. Am convenit ca banii de pe livretelede economii alecelor morţi să-I trec pe livretele lor de economii, pe care le au cu ei.

Ultima mea transmisiune a fost în ziua de luni, 20 februarie 1950, dar nu mi-a răspuns nimeni. A doua zi am ieşit iarăşi în eter, şi mi-a răspuns neoficial acelaşi glas de femeie, numai trei cuvinte: “Bolşe ne vâzâvat” - “Nu mai transmiteţi”. Isolina mă ţinea numai cu glucoză, şi mi-a explicat că boala mea vine de la lipsa de vitamine în organism. Şi-ar fi dat jumătate de viaţă pentru un kilogram de morcovi, căci numai morcovii ar fi fost în stare să mă pună pe picioare. După fiecare injecţie cu glucoză, mă simţeam mai bine cel mult trei zile, puteam să umblu. Când a început ultima cutie de zece fiole, ea s-a uitat speriată la mine, şi a început să plângă în hohote. Vasili Dimitrievici a auzit-o plângând, a intrat în cort şi a întrebat-o de ce plânge. Ea a răspuns printre lacrimi:

“Beri-beri? Ce boală mai e şi asta?”

“O boală rară, puţin cunoscută, se mai numeşte şi boala chineză. Vasili Dimitrievici, măcar un kilogram de morcovi găseşte-mi, ca să-l pot vindeca, căci glucoza mai rău îi face, şi chiar şi ea e pe sfârşite.”

“Isolina Ramonovna, de unde să găsim noi, în tundra din Taimâr, morcovi? Ţine-l cu glucoza pe care o mai ai, căci, după cum se vede, expediţia noastră a luat sfârşit. De-ar veni odată Bulatic, cu ceva vânat! De el depinde viaţa noastră, să nu fi fost el muream de foame încă în Ciucotka. Cu ce a vânat, urşi, reni, foci, morse, bune sau rele, am rezistat foamei.”

N-a terminat bine vorba, că Bulatic a intrat în cort, târând după el un pui de ren.

“Slavă domnului că te-ai întors, şi încă cum! Avem cu ce trăi mai departe.”

“Dimitrievici”, a răspuns vânătorul, “ puiul ăsta de ren l-am vânat în cireada unor eschimoşi nomazi. Tabăra lor trebuie să fie pe undeva, în apropierea râului Popigai, căci pe acolo încep pădurile tundrei. Sunt oameni buni şi cinstiţi. Ar trebui să le cerem ajutorul, aşa cum am făcut şi la Taimâlâr, altfel suntem pierduţi. Taimârul este un pustiu de gheaţă cumplit, cu geruri de - 70 de grade şi cu cea mai lungă noapte polară. Gerurile fac aurora boreală foarte puternică, dăunează vederii, de aceea Taimârul este complet pustiu, aici nu rezistă nu numai oamenii, ba chiar şi animalele polare.”

“Bine, Bulatic. Du-te şi cheamă-i pe toţi, să ne sfătuim ce vom face mai departe”

Au intrat în curând cu toţii în cort, inclusiv cei cinci eschimoşi. Vasili Dimitrievici a expus situaţia.

“Scumpii mei tovarăşi, azi e joi, 23 februarie, ziua glorioasei noastre Armate Roşii. Cu această ocazie, permiteţi-mi să vă felicit pe toţi. Astăzi se împlineşte un an, trei luni şi douăzeci şi cinci de zile de la începutul expediţiei, care ia acum sfârşit. Suntem într-o situaţie mizerabilă, de plâns, nu ştim ce s-a întâmplat cu săniile noastre Iucagar, că nu s-a mai întors nici una, câinii ne-au pierit, de au rămas doar şase, şi nu mai este cu putinţă să continuăm expediţia şi în tundra muntoasă din nordul peninsulei Taimâr, unde se presupune că sunt cele mai multe zăcăminte de minerale. Nu putem nici să ajungem în portul Dikson, unde ne aşteaptă avionul nostru, la data fixată, întâi septembrie din acest an, ca să ne ducă la Moscova. Lenucica a încercat să ia legătura cu centrul, dar, din păcate, centrul nu răspunde, şi n-avem cum să cerem ajutor. Lenucica a încercat şi azi să ia legătura, dar degeaba, centrul nu mai răspunde.

Cu toate grozăviile nopţii polare, cu geruri mai mari de - 60 de grade, noi am parcurs, într-un an şi trei luni, o distanţă foarte mare, de la Providenia, în Ciucotka, până aici, în peninsula Taimâr. Am descoperit unsprezece zăcăminte de uraniu, nouă de componente plutonice, la care nici nu ne aşteptam. Când am început expediţia, am sperat să descoperim măcar două-trei zăcăminte de uraniu. Celelalte minereuri nu sunt atât de importante. Ne-am făcut datoria, acum e în primejdie viaţa noastră, şi trebuie să o salvăm. Bunul nostru tovarăş Bulatic ne-a adus puiul acesta de ren, cu care ne vom reface puterile şi vom porni în căutarea taberei de eschimoşi nomazi, ca să ne găzduiască până în luna mai. Atunci se va face ziuă, se va încălzi şi vom putea merge în portul Hatanga, unde vin câteva vaporaşe din Dikson. De acolo putem ajunge uşor la Arhanghelsk. Avem opt seturi de costume scafandru de rezervă, ale căror baterii vor ţine până în mai. Lăsăm aici, în cort, tot ce ne prisoseşte Aparatura geologică o lăsăm, luăm numai pistoalele automate şi cortul de rezervă. Pe Lenucica îl ducem cu sania. Sper că eschimoşii cunosc boala lui, şi îl vor lecui.”

Aceasta a fost cuvântarea lui Vasili Dimitrievici, cu care au fost de acord toţi. După trei zile măsurate pe ceas - căci era mereu noapte polară, lumina doar aurora boreală, cu un roşu închis care obosea vederea, cu mici popasuri, am ajuns în tundra păduroasă străbătută de râul Popigai, care se varsă în limanul fluviului Hatanga. După ce s-a întins cortul, şi pe zăpada îngheţată s-au pus piei de urs alb şi de ren, am fost dus în cort, cu tot cu sanie. Isolina mi-a mai făcut o injecţie cu glucoză, mi-a pus cutia, în care rămăseseră şapte fiole, la cap, şi au plecat cu toţii spre fluviu, care nu era departe. Eram aproape de limanul lui, şi nădăjduiau că vor găsi tabăra nomazilor, iar când se vor întoarce vor găsi cald în cort, şi carnea fiartă. Am rămas eu şi Bulatic, care a adus din crângul de alături un braţ de crengi de zadă pitică şi de salcie polară. Ca vânător, nu-i lipsea din buzunar cremenea şi amnarul. A făcut focul în mijlocul cortului, pe o tavă specială, cu pirostrii înalte, ca să nu se ardă blănurile de pe zăpadă, şi nici aceasta să nu se topească. Eu am umplut trei cratiţe cu zăpadă şi le-am pus la topit. Bulatic m-a lăsat pe mine la foc, să pun carnea când va pierde apa din zăpada topită, iar el s-a dus să mai aducă lemne. Dar s-a întors înapoi repede, neliniştit şi cam speriat. S-a uitat la mine, şi mi-a spus:

“Lenucica, te simţi în putere să mergi cu mine? Cred că tovarăşii noştri au fost împuşcaţi pe malul golfului, unde se varsă râul.”

“De cine?”, am întrebat eu înspăimântat, ştiind că şi Isolina e cu ei. Plecase mai cu seamă pentru că spera să găsească un medic în tabăra nomazilor, cu medicamente pentru boala mea.

“Mie nu-mi place Sasku Corniuşin ăsta, nu ştiu cum de a apărut el, la Komsomolsk pe Amur. L-am văzut prima oară atunci când aţi venit şi voi. Cei doi câini, cei mai de seamă, de el au fost înjunghiaţi, cu câteva zile în urmă. Iucagar-urile mi se pare că au dispărut tot din cauza lui, pentru că l-am văzut cum se suie pe furiş în primul Iucagar, care nu s-a mai întors după aceea. Acum, nu mi-a plăcut deloc că a cerut pistolul automat de la Poleakov, şi acela I l-a dat bucuros. Am auzit mai multe rafale de automat, în partea în care au plecat. Sunt sigur că el I-a împuşcat pe toţi. Îmbracă repede costumul scafandru, dacă te simţi în putere, dă-mi pistolul tău automat, tu ia arma mea şi hai!”

“Mă simt în putere, după o injecţie cu glucoză mă simt mai bine câteva zile”, I-am spus îmbrăcându-mi scafandrul tremurând, şi am plecat spre gura râului Popigai. Bulatic mergea cu vreo zece paşi înainte. Mi-a spus să păstrez distanţa, şi să mă uit mereu în dreapta şi în spate, pe când el se uita înainte şi în stânga lui. Înaintam din greu pe pământul îngheţat şi bolovănos, cu praguri care ajungeau la jumătate de metru. Am mers mai bine de două ceasuri, când îl văd pe Bulatic că se opreşte, se lungeşte pe gheaţă şi-mi face semn şi mie să mă opresc şi să mă întind pe jos. S-a dat înapoi pe brânci, până a găsit un prag mai înalt, în dosul căruia s-a ascuns. M-a chemat şi pe mine şi mi-a arătat, când am ajuns, două puncte negre.

“Sunt doi oameni. Cred că e şi eschimosul cu care se sfătuia el pe ascuns. Aflăm noi acuş ce hram poartă.”

“Cum, vrei să-i laşi vii?”

“Nu. Corniuşin va pieri îndată, că are pistol automat şi este periculos. Neneţul are numai un cuţit de vânătoare, mai întâi îl rănesc numai, ca să aflu totul de la el.”

Punctele negre se măreau tot mai mult, pe măsură ce se apropiau. Se vedea acum silueta unui om în costum scafandru, iar alături de el un eschimos în cojoc şi cu glugă. Se cunoşteau destul de bine cine sunt. Bulatic i-a lăsat să se apropie până la treizeci de paşi. Veneau din partea dreaptă, depărtaţi unul de altul cu vreo douăzeci de paşi. Când au ajuns în dreptul nostru, Bulatic l-a doborât pe Corniuşin cu un singur foc. A căzut mort pe zăpadă, cu o rană în stânga pieptului. Neneţul rămăsese pe loc buimăcit. Pe el l-a împuşcat în picior, şi a căzut pe zăpadă urlând. Când ne-am apropiat, îşi ţinea piciorul în mâini şi gemea din greu. Din buzunarul costumului scafandru, vânătorul a scos pânză de curăţat arma, i-a legat strâns rana şi l-a întrebat:

“De ce i-aţi ucis pe toţi membrii expediţiei?”

“Aşa a fost ordinul”, a răspuns neneţul, gemând.

“Aha, fiara caucaziană a pus la cale totul din timp. Şi ce vină avem noi?”

“Expediţia este strict secretă, şi trebuie să rămână secretă.”

“Dar voi cine sunteţi?”

“Noi suntem agenţi NKVD. Corniuşin a avut ordin să-i lichideze pe toţi membrii expediţiei, iar eu am avut ordin să-l lichidez pe dânsul. Asta-i tot.”

“Cu săniile Iucagar ce aţi făcut?”

“Au fost stricate toate de Corniuşin. A făcut câte o gaură în rezervorul de benzină, care e făcut din aluminiu subţire, le-a astupat puţin, ca să se destupe la vibraţia motorului, benzina să se scurgă. Ca să nu rămână vii piloţii, el a înlocuit bateriile de la costumele scafandru, pe care le aveau în sanie, cu altele, uzate.”

“Şi muncitorii care s-au despărţit de noi?”

“Toţi muncitorii îi erau subordonaţi lui, ca geolog. Când au plecat, I-a condus o bucată de drum, apoi I-a împuşcat pe toţi, căci totdeauna lua cu el pistolul automat.”

“Iar acum veneaţi la cort, ca să ne împuşcaţi şi pe noi?”

“Întocmai. Ştiam că pregătiţi mâncarea şi aşteptaţi să ne întoarcem. Corniuşin trebuia să vă împuşte, apoi mâncam, ne odihneam. Când adormea, l-aş fi înjunghiat, apoi m-aş fi întors cu cortul şi valiza lui Lenucica, cu sania cu câini, la Taimâlâr.”

“Pieri şi tu atunci, fiară blestemată ce eşti”, i-a spus Bulatic, şi i-a străpuns capul cu un glonte. Apoi m-a întrebat dacă mai sunt în stare să merg la locul crimei, poate reuşim cumva măcar să-I acoperim cu zăpadă pe tovarăşii noştri.

Locul în care fuseseră omorâţi l-am găsit după zăpada înroşită de sânge, în pete mari, pe malul drept al râului Popigai, la marginea abruptului prin care se varsă râul în golf. Bulatic s-a uitat atent în jos, apoi mi-a spus:

“Ucigaşii! I-au aruncat în prăpastie. Ca să ajungem la ei, trebuie s-o ocolim.”

Am înconjurat un şir de stânci, din care era alcătuită prăpastia, pe dreapta râului. Am ajuns pe gheaţa golfului Hatanga, şi am găsit locul uşor. La bază, abruptul era format din mari bolovani de piatră acoperită cu gheaţă străvezie. Isolina era atârnată într-un bolovan ascuţit, care-I intrase în burtă, la vreo doi metri mai sus decât Pete Cleme, care zăcea pe un bolovan neted, cu faţa în sus, şi cu mâinile şi picioarele în lături. Vasilţov era cu capul în jos, între doi bolovani. Mai la stânga, între câteva pietre, din Poleacov se vedea numai capul, restul fiind acoperit de trupurile celor patru eschimoşi căzuţi unul peste altul, cu glugile şi cojoacele lor albe, de urs. Toţi erau împuşcaţi pe la spate, şi îngheţaţi bocnă.

Am încercat s-o coborâm măcar pe Isolina, din vârful pietroiului în formă de piramidă, dar nu ne puteam apropia, căci alunecam şi ne era frică să nu ne spargem costumele scafandru, căzând pe vreun bolovan ascuţit. Atunci m-a podidit plânsul, şi Bulatic a reuşit să mă liniştească cu greu. Ne-am întors la cort, am găsit carnea îngheţată şi focul stins. După ce a aţâţat iar focul, Bulatic s-a dus să aducă lemne, să se fiarbă carnea. După ce a mâncat, mi-a spus:

“Lenucica, mă culc, să mă odihnesc câteva ceasuri. Apoi mă duc să caut tabăra păstorilor nomazi, să-I rog să te ajute, căci ei trebuie să cunoască boala asta a ta.”

Eu nu mă mai puteam opri din plâns. Mă cutremuram când mă gândeam că sărmana mea Isolina va rămâne îngheţată veşnic, în vârful acelui pietroi ascuţit care I-a intrat în pântece. Iar eu eram singur şi bolnav, într-un pustiu de gheaţă, în mijlocul nopţii polare fără sfârşit.

Visesem că am să pot ajunge cu Isolina în Spania, la mătuşa ei Isabel, care ne aşteaptă, ca să fim stăpâni ai moşiilor, şi ai caselor din Barcelona, de care ea îmi povestea adesea în orele de răgaz, strângându-ne unul pe altul, fără a ne putea săruta din cauza costumelor scafandru. Iar în blestemata vară de câteva luni, cu nouri întregi de gâze şi de musculiţe, eram nevoiţi să umblăm îmbrăcaţi tot aşa, dar fără baterii, căci căldura era câteodată de peste 20 de grade. Numai în delta Lenei, în micul oraş Segostâr, am avut şi noi norocul să dormim omeneşte, o săptămână întreagă ca doi soţi în acelaşi pat. O văzusem atunci pe Isolina cu totul goală, când ne-am scăldat în baia gazdei noastre, şi era mult mai fericită decât Clara, cu care mă scăldam împreună în lacul ei de la conac. Ne-a mai surâs norocul să dormim împreună, într-un culcuş făcut din blănuri, în cortul unei eschimose bătrâne, două săptămâni întregi. Întreaga expediţie fusese găzduită în tabăra nomazilor de lângă Taimâlâr, apoi m-am îmbolnăvit şi am văzut pe faţa Isolinei o tristeţe fără de margini. Ochii ei nu se mai uscau de lacrimi, mă săruta şi îmi spunea:

“Dragul meu Michel, dacă mori, mor şi eu lângă tine.”

Iar acum nu pot nici măcar să mă apropii de ea, să-i desprind trupul din ascuţişul pietroiului, care i-a intrat în pântece. Am început să plâng, de mă înecam în suspine, apoi am căzut într-un somn greu. Când m-am trezit, focul ardea pe tavă, într-o cratiţă fierbeau câteva bucăţi de carne, iar Bulatic nu mai era în cort. Cât a lipsit? Două, trei, sau mai multe zile, nu puteam să ştiu, căci ziua polară nu se deosebeşte de noapte, sau dimineaţa de seară, e o noapte fără de zori şi fără de speranţă.

Într-un târziu, Bulatic a apărut, cu doi eschimoşi, într-o sanie cu doi reni mari şi frumoşi. S-a repezit la mine, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus:

“Lenucica! Nu cred că ne vom mai vedea de-acum înainte, niciodată. Tu pleci cu oamenii aceştia buni, îţi cunosc boala şi te vor vindeca, iar, după ce te vindeci, cred că te vei întoarce la Habarovsk, la Lena ta, căci pe Isolina n-o mai ai, a murit la prăpastia de la gurile râului Popigai. Rămâne veşnic în amintirea noastră. Oamenii aceştia mi-au spus că este şi timp călduros, până la 25 de grade, în timpul verii, cam rar, dar se întâmplă. Atunci râul se dezgheaţă, ca şi zăpada din jur, apele cresc şi se revarsă în prăpastia de la liman. Mi-au făgăduit că vor scoate trupurile tovarăşilor noştri din prăpastie, cum se va face ziuă, şi îi vor înmormânta în pământ. Cu Lena cred că te vei duce în Moldova ta, iar eu voi încerca să ajung în Hatanga. Cum se va încălzi, şi se va face ziuă, urc pe un vapor, şi ajung eu cumva în Bureatia mea, unde mă aşteaptă nevasta, şi doi copii. Acum, dragul meu Lenucica, dă-mi livretul de economii, şi ai grijă să fie totul în regulă cu el.”

El mi-a întins mâna, şi eu am strâns-o cu căldură. I-am dat livretul, în care era scrisă o sumă frumoasă, 111.500 (o sută unsprezece mii cinci sute) de ruble, ca şi la ceilalţi cinci din grup ( Poleakov avea un alt procent, cu trei la sută mai mare ). Am luat valiza cu toată documentaţia expediţiei - din care cauză am suferit toată viaţa. Pistolul lui Corniuşin şi l-a oprit Bulatic pentru el. Eu I l-am dăruit pe al meu unuia din eschimoşi, despre care tovarăşul meu mi-a spus că e şeful tribului, iar el le-a dat toate blănurile de ren şi de urs alb din cort, păstrând pentru el numai o blană mare de urs, şi ultimul costum scafandru care mai rămăsese.

Neneţii l-au ajutat să strângă cortul şi să-l aşeze pe sanie, apoi a înhămat câinii şi a pornit. El spre apus, iar eu cu neneţii spre miazăzi. Renii mergeau iute, şi l-am pierdut repede din vedere pe salvatorul meu, neuitatul meu tovarăş Bulatic, care mergea fără grabă pe lângă sania trasă de cei şase câini, cu o nuia lungă de salcie polară în mână.

Ne-am adâncit într-un crâng de salcie polară şi zadă pitică, în mijlocul căruia se aflau cincisprezece sau şaisprezece corturi de piele de ren, acoperite bine cu zăpadă. Din vârful lor ieşea un fum alb. M-au dus într-un cort ceva mai mare, în mijlocul taberei. Cei mai mulţi bărbaţi ştiau bine limba rusă, dar numai două dintre femei o ştiau. Una era medic, alta învăţătoare, şi erau surori, fetele şefului de trib. Ele mă aşteptau, în cort era cald, am fost dezbrăcat, şi femeia care era medic m-a întrebat ce îngrijiri am primit. Eu I-am răspuns că injecţii cu glucoză, altceva nimic. A clătinat din cap, şi a spus că injecţiile cu glucoză mai mult complică boala, care se vindecă cu legume şi cu fructe. Dintre legume, cei mai buni sunt morcovii, iar dintre fructe, merele, precum şi sucurile de lămâi şi mandarine. Dar asemenea bunătăţuri nu există în Taimâr. Aici boala se tratează cu sânge proaspăt şi cald de ren, care trebuie băut, chiar şi fără voie.

I-am arătat fiolele de glucoză, şi mi-a spus că e mai bine să le beau. Tăiau în fiecare zi câte un ren, pentru întreaga comunitate, şi primeam câte o sticlă de sânge cald. Cât am avut glucoză de băut, m-am simţit mai bine. M-am amintit, într-un timp, că mai aveam încă trei livrete de economii de rezervă, cu ştampila şi semnătura directorului Băncii centrale de economii, din Moscova. Văzând că oamenii aceştia nomazi, atât de buni, nu au nici un ban, să-şi cumpere măcar o căldare sau o cratiţă, am chemat căpetenia, care mă şi găzduia, rugându-l să-mi spună corect numele şi pronumele, pe care l-am scris pe unul dintre livrete. Numele nu mi-l mai pot aminti, căci sunt foarte diferite faţă de cele ruseşti. Mi-amintesc doar numele fetelor lui, care mi-au salvat încă o dată viaţa, ca şi Isolina. Kiit era numele fetei mai mari, doctoriţa, iar pe învăţătoare, mai mică cu doi ani decât Kiit, o chema Leros, o fire veselă, plină de viaţă, care traducea glumele ruseşti în limba lor.

După ce am scris corect numele tatălui lor pe un livret, am copiat câştigurile de pe livretul de economii al lui Corniuşin, şi i l-am dat, spunându-i:

“Om bun, primeşte livretul acesta de economii. Sunt aici 111.500 (o sută cincisprezece mii cinci sute) de ruble. Banii sunt pentru toată comunitatea dumneavoastră, câştigaţi cinstit, prin mari greutăţi şi primejdii. Au fost ai lui Corniuşin, dar el a murit. Nu-i cunosc adresa, şi e păcat să se piardă banii, când aveţi atâtea lipsuri.”

El a luat livretul, l-a cercetat, l-a cerut şi pe al lui Corniuşin, s-a uitat şi la el, apoi s-a repezit la mine să mă sărute şi să-mi mulţumească în numele copiilor şi al neamului lui. Erau de faţă şi cei trei feciori, şi cele două fiice, care m-au cuprins şi m-au sărutat pe rând. Învăţătoarea mi-a arătat livretul ei de economii, în care avea cinci ruble, deşi semăna cu celălalt. Nu ştiau ce să facă cu livretul lui Corniuşin, de aceea le-am spus:

“Stăpânul acestui livret e mort, nu ştiu adresa lui şi dacă are sau nu familie, banii lui i-am trecut pe livretul dumneavoastră, aşa că acesta nu mai este valabil, şi e mai bine să-l aruncaţi în foc.”

“Dragul meu, tu eşti bun la suflet, nu te vom lăsa să mori. Copiii mei, oaspetele ne-a dat o avere foarte mare, iar noi trebuie să-i salvăm viaţa.”

Vestea despre darul făcut s-a dus peste tot, şi bătrânii au venit să-mi mulţumească. Le-am spus că el nu trebuie să mai ştie nimeni, căci, dacă află organele de stat, îl vor confisca şi îl vor pierde.

Adresele lui Poleakov, a lui Peter Cleme şi a lui Vasilţov le aveam. Poleakov era din Moscova, el ştia de înţelegerea mea cu Isolina, să plecăm în Spania, şi ne-a promis ajutorul. Avea soţie şi doi copii, o fată şi un băiat. Fata, Rita, era studentă la medicină, iar băiatul era în clasa a noua. Peter Cleme era din Riga, şi era logodit acolo. Ivan Vasilţov era un băiat sărman, dintr-un sat de lângă Vinniţa. Condamnat pe cinci ani fiindcă furase din livada colhozului un pumn de mere de soiul Papirovca, fusese eliberat o dată cu mine, prin cerere de graţiere (“pomilovanie”).

Speram să le duc eu însumi familiilor lor livretele lor de economie, şi să le povestesc tragedia morţii lor. Iar livretul Isolinei nu aveam cui îl trimite, căci ea era o spaniolă din Badalona, lângă Barcelona, unde o avea pe mătuşa ei Isabel, sora mai mare a mamei sale, văduvă, foarte bogată, fără copii, care o lăsase pe Isolina moştenitoare. Tatăl ei, Ramon de Vardaz, jurist de profesie, luptase, ca orice democrat, împotriva fascismului spaniol şi a generalului Franco. S-a refugiat la Moscova când Isolina avea unsprezece ani, pe când fata mai mică, Ines, de opt ani, a rămas la bunicii mamei, care a fost ucisă în vremea războiului. Ramon de Vardaz a fost arestat în 1945, învinuit de spionaj şi condamnat la moarte. Isolina terminase medicina în 1947, lucra la una din policlinicile din Moscova şi era în evidenţa NKVD-ului, care a şi recomandat-o lui Poleakov

M-am hotărât să mă duc la Habarovsk, după Lena, dar fără să afle mama ei. Dacă purtarea ei este normală, vom trăi împreună. Iar dacă este în continuare sub influenţa colonelului Muhapad, îmi voi căuta de lucru într-un oraş siberian nu prea mare şi, după ce pregătesc totul, o aduc pe Lena şi pe copil. Socoteam că în mai împlineşte doi anişori, şi eram curios să-mi văd copilaşul, rodul iubirii noastre. În Moldova mă temeam să merg, fiindcă scăpasem viu din expediţia morţii şi ei, NKVD-iştii, ar da de urma mea şi m-ar omorî. M-am hotărât să trec banii de pe livretul Isolinei pe unul cu numele Lenei, pe care l-am completat. Îmi mai rămăsese un livret gol şi, fiindcă erau la mine livretele celor doi coreaci care muriseră lângă Taimâlâr, pe care erau trecute câte cincizeci de mii de ruble, l-am completat pe numele Kiitei, medicul meu, şi am trecut în el suma de cincizeci de mii de ruble. Apoi i l-am dat, spunându-i că banii de acolo sunt ai ei personali. Ea a început să plângă de bucurie, m-a buimăcit cu atâtea sărutări, pe când cealaltă, sora ei Leros, care avea un cec de cinci ruble, se uita cu jale şi-i curgeau lacrimi din ochi. Au intrat în cort cei trei fraţi ai lor, şi se uitau nedumeriţi, căci una surâdea fericită, iar alta plângea. Eu eram încurcat, nu ştiam ce să fac. Mi-am amintit că Leros are livretul ei şi i l-am cerut. L-a scos mirată din buzunarul şubei, mi l-a dat, iar eu am trecut în el cele cincizeci de mii de ruble de pe livretul celuilalt coriac mort. I-am spus că i-am trecut acolo banii celui mort, tot cincizeci de mii de ruble, ca şi surorii ei Kiita, cu condiţia să le dea şi fraţilor câte zece mii , şi-i mai rămân şi ei douăzeci de mii de ruble. Fraţii s-au apropiat curioşi, mi-au luat livretul din mână şi l-au cercetat, apoi m-au strâns la piept şi mi-au mulţumit. i-au dat surorii lor livretul, i-au spus ceva în limba lor şi au ieşit tustrei veseli din cort, deşi surorile îi certau.

Învăţătoarea s-a repezit la mine, m-a sărutat şi ea şi, după ce m-a lăsat în pace, am întrebat-o:

“Leros, de de v-aţi certat cu fraţii voştri? Le pare rău că au aveţi mai mulţi mani decât ei?

“Nu, băiat bun, a fost alta pricina. Ştii, sau poate că nu ştii, la noi datina străbună nu este ca la alţii. La noi nu este ruşine să faci dragoste cu cineva în patul tău, chiar dacă în cort sunt şi alte persoane. Pentru noi iubirea, izvor de viaţă, e chiar viaţa. Oaspeţilor de la noi li se oferă şi gazda. Dacă e tânăr, I se dă patul cu fiica gazdei, dacă ea a împlinit treisprezece ani. Dacă e femeie, I se oferă patul soţului, sau al fiului, dacă e o tânără. Pentru fraţii noştri tu eşti cel mai bun musafir. Ne-au spus să te vindecăm şi să te ţinem la noi, până când ne faci pe amândouă gravide. Vor să avem câte un copil de la un oaspete aşa de bun ca tine.”

Mă uitam mirat la ele, în cort era cald şi ardea mereu un opaiţ din grăsime de urs alb, de focă sau de morsă. Aveau şi lampă, dar o aprindeau rar, din lipsă de gaz. Amândouă erau îmbrăcate cu pantaloni şi rochie roşie, aveau statură mijlocie, şi figura delicată. Judecând după originea lor, erau foarte frumoase. Le-am întrebat de ce nu se mărită. Ele, cu un surâs trist, mi-au spus că e criză de bărbaţi. Fete sunt multe, dar băieţi puţini, şi ei se căsătoresc mai degrabă cu acele fete care au câte un copil, ca să fie siguri că vor avea mulţi copii.

“De aceea nu numai că ne eşti drag, dar dorim şi te rugăm să ne laşi însărcinate, ca să avem de la tine câte un copil.”

Mă uitam la ele, şi mă miram cum de vorbeau fără să le fie cât de cât ruşine, de parcă nu vorbeau de împreunare, ci de treburi casnice.

“Şi cum, fetelor, dacă nu rămâneţi gravide, mă ţineţi prizonier toată viaţa?”

“Nu, nicidecum. La noi fetele între treisprezece şi douăzeci şi trei de ani se căsătoresc mai întâi de încercare, pentru o noapte polară, şi în timpul acesta nu fac nimic, în afară de dragoste. Dacă ea nu a rămas însărcinată, atunci bărbatul are drept să-şi caute altă soţie, dar numai de trei ori, iar dacă nici a treia mireasă nu rămâne grea, el este socotit steril. Mai are drept să se căsătorească numai cu femei sterile, iar fostele lui mirese pot încerca alte căsătorii provizorii. Noi te vindecăm, dar dacă până în luna mai, când se termină iarna, nu devenim gravide, nu avem drept să te păstrăm, fără voia ta.”

M-a surprins iarăşi răspunsul şi, curios, le-am mai pus o întrebare, la care ele mi-au răspuns, foarte serioase:

“Fetelor, voi sunteţi trecute de douăzeci şi trei de ani. Cred că aţi mai fost căsătorite pe o noapte polară, sau aţi stat în pat cu oaspeţii voştri. Ori sunteţi poate sterile?”

“Noi nu cunoaştem încă bărbatul, nu ne-am culcat cu nimeni. Ne-a plăcut, în locul căsătoriei de încercare, să mergem la învăţătură. Când ne-am întors, altă părere aveam despre căsătorie, iar celor ce ne voiau le-am pus condiţia să ne căsătorim legitim, pe toată viaţa, chiar dacă vom avea copii sau nu. Ne-au învinuit că în oraş, unde am învăţat, e plin de oameni, ar fi trebuit să venim gravide, şi atunci ne-am fi căsătorit pentru toată viaţa.

În privinţa oaspeţilor, mama noastră a murit când eram noi mici. Văduvul nu are ce să ofere musafirilor, dacă sunt bărbaţi, iar dacă musafirul e femeie se oferă pe sine. De aceea, tata are ca oaspeţi numai femei, tinere mai ales, care au mai fost căsătorite de încercare şi n-au rămas însărcinate. Ele nădăjduiesc să rămână totuşi, mergând la bărbaţii văduvi, şi de multe ori chiar rămân, iar primul lor soţ de încercare este dator să se căsătorească cu ele, chiar dacă are altă soţie şi copii.

Fraţii noştri au prieteni, se duc în vizită unii la alţii. Aduc câteodată şi foste mirese, pentru o noapte, ca să se ofere, bineînţeles. Pe când tu eşti pacientul şi cel mai bun oaspete. Tatăl şi fraţii noştri te preţuiesc mult de tot, vor şi ei ca noi să avem măcar câte un copil de la tine. Ar fi mare fericire şi pentru cortul nostru, şi pentru întreaga tabără, iar noi ne-am putea mărita pe urmă cu cei mai de seamă bărbaţi de aici.”

“Eu”, mi-a explicat Kiit, mă pot oferi ţie, pacientul şi oaspetele meu cel mai drag, precum o pot da şi pe Leros, sora mea. Sperăm să rămânem însărcinate cât mai repede. N-am făcut încă dragoste cu nimeni, deşi am trecut de vârsta majoratuui. Dorim ca primul bărbat să ne fii tu, şi copiii noştri să fie aşa de frumoşi ca tine. Zi-ne, dragul nostru, promiţi să ne laşi gravide, te înduri de noi, să ne faci copii?”

Mă uitam la ele, cum stăteau lângă patul meu, de-a dreapta şi de-a stânga, şi se uitau în ochii mei amândouă, aşteptând cu nerăbdare răspunsul. Am întins mâinile şi le-am cuprins de după cap:

“Fetelor, vă promit tot ce vreţi. Mai mult, stau cu voi un an întreg, nu doar o noapte polară. Numai salvaţi-mă de la moarte, căci mă simt foarte rău şi nu am nici o putere.”

Au început să plângă, şi mi-au vorbit aşa:

“Dragul nostru, dacă nu te vindecăm, murim şi noi lângă tine.”

Au început să mă sărute plângând, de mi-au scăldat toată faţa în lacrimi. De atunci au stat numai lângă mine, căci Kiit alţi bolnavi nu avea, iar Leros nu avea destulă lumină ca să poată învăţa copiii. La rugămintea lor, le-am povestit multe întâmplări din viaţa mea. Le-am povestit mai ales că am o logodnică, Lena, pe care o lăsasem gravidă când am plecat, la care am să mă întorc, la ea şi la copil. Ele s-au bucurat mult, căci, dacă logodnica mea a rămas gravidă, înseamnă că şi ele vor fi gravide neapărat. Curând, ceea ce le povestisem lor ştia întreaga tabără.

Timpul trecea, dar nu mergeam spre bine cu sănătatea. M-am simţit mai în putere cât am mai avut fiole de glucoză. Degeaba mă obligau să beau sângele cald de ren, pe care nu-l puteam suferi. Ele mă rugau plângând să-l beau, căci altfel mor. Au încercat să-I toarne forţat sticla pe gât - fraţii lor m-au ţinut de mâini şi de picioare, iar ele mi-au băgat sticla în gură şi am înghiţit silit, după care am leşinat. S-au speriat şi au început să plângă. La bocetele lor au sărit tatăl şi câţiva bătrâni, tocmai când îmi veneam în simţiri, chinuit de o durere groaznică, aşa cum suferi când îşi revine mâna sau piciorul amorţit. Am început să gem din greu. Kiit s-a uitat la mine speriată şi s-a întors către tatăl ei, vorbindu-i în limba rusă, fapt care se întâmpla rareori.

“Tată, dă-mi o sanie, să duc bolnavul la spitalul din Hatanga. Aici moare, şi nu vreau să moară, e băiat tânăr şi e bun, ne-a ajutat cu mulţi bani şi nu trebuie să moară.”

“Fata mea, e prea departe, vă rătăciţi în noapte!”

“Murim mai bine împreună cu el, decât să mai trăim, gândindu-ne că băiatul pe care îl iubim a murit cu zile”, a spus Leros.

“Cum, şi tu vrei să te duci cu el?”

“Da. Stăm lângă el până se vindecă, avem bani, găsim o gazdă şi stăm împreună până în mai, când se face ziuă.”

“Mergem şi noi cu ele, tată. Doar am mai fost şi nimerim drumul, doar nu e prima oară”, a spus unul dintre fraţi.

Un bărbat mai în vârstă dintre cei veniţi a zis şi el: “Plecăm şi noi cu ei, nu e prima dată când mergem noaptea spre Hatanga”.

“Bine, înhămaţi renii cei mai puternici la patru sănii, şi plecaţi.”

“Tată, să-mi dai livretul, că tot ne ducem la oraş, ca să cumpărăm lucrurile de care avem nevoie cu toţii: un butoi de gaz, pentru lămpi, chibrituri, pâine, făină, crupe, fructe uscate, zarzavaturi, morcovi, varză, cartofi, şi vreo câteva zeci de sticlă de vodcă, pentru sărbători.”

“Aşa e, fata mea. Dar n-ai şi tu livretul tău?”

“E livretul meu personal, şi-mi cumpăr ce am eu nevoie - medicamente, mai cu seamă.”

“Ai dreptate”, i-a răspuns tatăl ei, şi i-a dat cecul.

Am îmbrăcat cu greu costumul scafandru şi, sprijinit de amândouă fetele, am fost dus în sanie şi aşezat între ele. Erau îmbrăcate în şube albe şi frumoase de urs alb. Unul dintre fraţii lor mâna renii. Pe drum ele mă rugau:

“Rabdă, dragul nostru. Ajungem curând în Hatanga, spitalul e mare şi sunt doctori mulţi. Te vindeci repede, noi stăm lângă tine şi, cum te vindeci, găsim o gazdă, în casele cele mari, cu multe etaje, cu lumină electrică, cu baie şi cu tot ce vrei. Într-un an rămânem gravide, după cum ne-ai promis, şi plecăm atunci la ai noştri, iar tu te duci la Lena şi la copilul vostru, care te aşteaptă în Habarovsk.”

Nu mai ştiu nimic din ce a mai urmat, cât am mers, unde m-au dus, ce au făcut cu mine, şi nu ştiu până în ziua de astăzi, căci mi-am pierdut cunoştinţa. Când mi-am revenit, simţeam o durere cumplită în tot corpul, de parcă nişte furnici mişunau peste tot.

Înainte de a-mi veni în simţiri, parcă trăisem într-un vis nefiresc. Mi-era mereu sete, dar nu de apă, ci de fructe - parcă le storceam în gură şi beam sucul lor, al unor fructe mari ca perele, dar semănau cu cireşele, şi nu mă mai săturam de sucul lor.

Mi-am revenit cu o durere groaznică, am început să gem şi să răcnesc. Am auzit glasul unei femei care striga:

“Nikolai Alexeievici!! Nikolai Alexeievici!! A înviat! A înviat din morţi!”

Am fost înconjurat imediat de o grămadă de oameni în halate albe, pe când eu răcneam de durere, neputând mişca nici un deget. Un bătrân cu ochelari a început să mă consulte cu un aparat, dar a lăsat repede aparatul din mână şi a spus ceva celor din jur. Doi dintre ei mi-au apucat mâna stângă şi piciorul drept şi, când mi le-au clintit din loc, am urlat de o durere îngrozitoare şi mi-am pierdut cunoştinţa, dar pentru scurt timp, căci simţeam că cineva mă pălmuieşte peste faţă. Când mi-am revenit, cei doi îmi mişcau mâna şi piciorul repede şi ritmic, iar cel cu ochelari mă pălmuia fără milă. Când a văzut că deschid ochii, el a tresărit, a încetat să-mi dea palme şi m-a întrebat dacă mă doare când mă loveşte. I-am răspuns că mă doare toată faţa. El m-a sărutat pe frunte lăcrimând.

“Slavă Domnului, fiule, că te-am adus la viaţă”. Le-a spus altora doi în halate albe să-mi mişte mâna dreaptă şi piciorul stâng, căci erau reci. Când mi le-au mişcat am urlat iarăşi, leşinând. Când mi-am revenit, bătrânul cu ochelari mă lovea cu plamele peste mâini, peste picioare, pe unde se nimerea. Când am deschis ochii el a încetat, m-a consultat cu aparatul acela, apoi a zis:

“Opriţi-vă, tensiunea este normală. Voi, fetelor, începeţi să-l masaţi peste tot, până se înroşeşte pielea , căci este prea cianotic.”

Două femei în halate albe, care stăteau lângă mine, au început să-mi facă frecţii, dar, când mi-au atins pieptul, am răcnit din nou. Ele se uitau la mine cu ochii înlăcrimaţi, şi una a spus:

“Nu putem să-l atingem, Nicolai Alexeievici, că moare de durere.”

“Continuaţi, rapid şi amănunţit. Va fi bine, căci tensiunea I-a revenit la normal. Întoarceţi-l pe urmă pe spate, că spinarea e vânătă toată.”

Au ieşit cu toţii, şi au rămas numai acele două femei. Când m-au întors pe burtă, iarăşi am avut dureri mari, dar am încercat să nu urlu. Ele, văzându-mă că gem. Îmi spuneau:

“Rabdă, tinere, rabdă, pielea capătă culoare de la masaj.”

Mi-au dezmorţit încetul cu încetul tot trupul, mă durea peste tot de atâte frecţii şi masaje. Le-am rugat să înceteze, căci mă doare. Simţeam o sete cumplită şi le-am rugat să-mi dea ceva de băut. Ele s-au uitat una la alta, apoi mi-au spus:

“Nu ştim dacă se poate, trebuie să-l întrebăm pe Nicolai Alexeievici.”

“E medicul-şef.”

“Unde mă aflu?”

“Ce Hatanga? N-am auzit de un asemenea oraş. Dumneata, tinere, te afli la spitalul din Habarovsk.”

“Nu, e imposibil. Pe mine m-au dus la spitallul din Hatanga, dar pe drum am leşinat şi nu ştiu unde sunt.”

“Poate că te-au dus şi acolo, dar acum te afli la Habarovsk.”

“Atunci, cum de am ajuns leşinat, din Taimâr tocmai la Habarovsk?”

“Nu ştim, dar uite că vine Nicolai Alexeievici, el o să-ţi spună.”

“De-acum nu mai mori, tinere, că abia te-am înviat. Mai rabdă, am trimis în oraş după limonadă, sau altă băutură cu vitamine. Apa curată îţî agravează boala.”

“Nicolai Alexeievici, cum am ajuns eu din Taimâr, leşinat, aici în spitalul dumneavoastră?”

“Din Taimâr? Ce-ai căutat, băiete, în Taimâr?”

“Sunt ultimul supravieţuitor al expediţiei geologice polare.”

“Înţeleg. De asta cred că s-au dat atâţia bani unei unităţi de aviaţie militară, care te-a adus cu un avion militar de urgenţă. Dar de ce tocmai aici, la Habarovsk, nu înţeleg.”

“Nicolai Alexeievici, pe mine m-au găsit nişte neneţi, un fel de eschimoşi nomazi, în cortul expediţiei. Numai eu rămăsesem viu, între morţi. M-au pus într-o sanie trasă de reni, m-au dus în tabăra lor, unde mi-au dat sânge cald de ren. Cât timp am fost tratat nu ştiu, căci era noapte polară, şi pierdusem orientarea zilelor. Am fost îngrijit de o doctoriţă nenetă, împreună cu o soră de-a ei, care era învăţătoare. Când au văzut că-mi pierd cunoştinţa, m-au dus în spitalul din Hatanga. Ce s-a întâmplat cu mine mai departe, nu ştiu. Mi-am revenit aici, cu ajutorul dumneavoastră.”

Mă temeam să spun adevărul, ştiind că peste tot mişună agenţii NKVD. Adevărul nu i l-am spus nimănui, niciodată, până acum, când le scriu pe aceste foi de hârtie. M-am hotărât să divulg acum această crimă, citind în ziarul “Ţara” calvarul domnului Crihan, luptătorul pentru Unire. Din cauza acestei expediţii secrete am suferit toată viaţa, până la destrămarea imperiului răului şi al minciunii.

“Fiule”, mi-a spus doctorul, “cineva a plătit totuşi cincizeci de mii de ruble unităţii militare de aviaţie din regiunea Krasnoiarsk, care te-a adus la Habarovsk.”

Şi eu am înţeles că fetele acestea cuminţi, Kiita şi Leros, care au fost gata să-şi dea şi viaţa pentru mine, care m-au iubit şi au vrut să aibă câte un copil de la mine, au renunţat la banii pe care îi dădusem, numai ca să mă poată salva de la moarte, şi m-au trimis cu avionul la Habarovsk, la logodnica mea.

Între timp, sora medicală care strigase că am înviat din morţi a adus o sacoşă plină cu sticle de limonadă. Voia să-mi toarne în pahar. I-am luat sticla din mână şi am golit-o pe nerăsuflate, tremurând din tot corpul. O rugam să-mi mai dea una, dar Nicolai Alexeievici mi-a interzis:

“Fiule, n-ai mai mâncat de mai bine de treizeci de zile. Uite fişa clinică pe care am găsit-o în buzunarul halatului tău, în acest carnet, scris într-o limbă străină, în care am găsit şi două fotografii.”

Mi-a arătat carnetul meu de însemnări zilnice, în care erau fotografiile Isolinei şi ale lui Peter Cleme. Am tresărit văzându-l, şi I-am spus:

“Acesta este carnetul meu de însemnări. Vă rog să mi-l daţi, e scris în limba moldovenească.”

“Cum, tu eşti moldovean?”

“Şi în poze sunt rude de-ale tale?”

“Nu, sunt membri ai expediţiei, care acum nu mai sunt în viaţă.”

“Fata asta tinerică şi frumoasă, a fost şi ea cu voi?”

“Da, a fost medicul expediţiei.”

“Şi dacă eşti moldovean, de ce te-au adus aici, şi nu în Moldova?”

“Pentru că aici a fost formată expediţia, în data de 25 noiembrie 1948, şi tot aici trăieşte logodnica mea, care mă aşteaptă.”

“Cum, ai logodnică aici în oraş?”

“Da, îmi este logodnică.”

“Din păcate, fiule, ea nu te mai aşteaptă. S-a împlinit, acum în mai, un an de când s-a măritat cu Iuri Muhapad, fostul aghiotant al tatălui ei. E colonel acum, şi trăiesc la Moscova, ea a plecat astă toamnă şi mama ei este cu dânşii. Dar tu să nu fii trist, dacă nu te-a aşteptat înseamnă cu nu te-a iubit, şi nu era pentru tine.”

Această ştire îngrozitoare mi-a zdrobit puţinele puteri pe care le aveam. Două zile nu m-am sculat din pat, şi am fost hrănit cu lingura, morcovi pasaţi, pâine cu unt şi ceai cu suc tare de lămâie. Când am mai prins putere şi am început să vorbesc, Nicolai Alexeievici a venit iarăşi lângă mine şi şi-a cerut scuze.

“Iartă-mă, dragul meu, că te-am făcut fără să vreau să suferi, nu mi-am dat seama. Tu ai o maladie puţin cunoscută, suferi de ceva necunoscut de mine. Am auzit că în China asta se numeşte boala orezului, se îmbolnăvesc mai ales oameni săraci, în timpul iernii, dacă nu mănâncă nimic, în afară de orez, care e lipsit de vitamine. În fişa clinică, cum ţi-am mai spus, e trecut diagnosticul de beri-beri sau boala chineză. Foaia e scrisă la data de 14 martie, iar la noi a ajuns pe 20 martie. Înseamnă că şase zile ai stat în spitalul acela şi în avion. Într-adevăr, pe tine te-au adus două fete de origine polară, destul de frumoase, erau îmbrăcate în nişte şube de urs alb, foarte scumpe. Ne-au spsus că foile tale medicale sunt în buzunarul halatului, că eşti bolnav de beri-beri, că principalul tratament sunt vitaminele din morcovi, din toate legumele şi fructele cu vitamine. Ne-au rugat cu lacrimi să facem tot ce putem ca să te salvăm. Plătiseră pe avionul militar cincizeci de mii de ruble. Apoi te-au sărutat plângând şi s-au întors înapoi la avion. Una din doctoriţele noastre a rugat-o pe aceea care ştia mai bine termenii latineşti, de care ne folosim noi în medicină, să-I vândă şuba. Fata I-a spus că ele pot să-I vândă amândouă şubele, dar costă cincizeci de mii de ruble una. Dacă nu are acum atâţia bani, să vină în tundră, la cercul polar, şi se va întoarce peste un an cu mai multe asemenea şube. M-am mirat de cele spuse de fată, dar nu m-am amestecat în discuţie. Iar aici în spital, dragul meu, ai stat în stare de moarte clinică treizeci şi două de zile, adică mai mult de o lună. Am încercat să te aducem în simţiri cu tot felul de injecţii, contând pe tinereţea ta şi pe inima ta puternică, care îţi dădea o licărire de viaţă, deşi tensiunea era slabă. Acum îmi dau seama că sângele de ren ţi-a complicat boala, deşi te-a ţinut o lună întreagă fără alt aliment. Nu ştiam ce să mai facem, organismul tău era lipsit complet de vitamine. Nu puteam să te ajutăm cu nimic, în afară de injecţiile cu glucoză, pe care ţi le administram în fiecare zi. Aşteptam din ceas în ceas să te prăpădeşti, tensiunea îţi scădea încet-încet, şi am pus surorile medicale să te supravegheze. Când Vasilisa a început să strige că ai înviat, să ţii minte, fiule, că era data de 12 aprilie. Acum încearcă să te faci bine. Spui că le cunoşti pe fetele acelea frumoase de la pol, care te-au adus cu avionul. Să ştii că lor le datorezi viaţa. Iar în privinţa Lenei, fata generalului Hodjaev, Dumnezeu cu dânsa. Mai găseşti tu fete, decare ţi-o fi dat să o ai de soţie nu scapi, aşa cum nu scap nici eu de a mea, că e bună, dar e şi geloasă. Mai ales de când s-a sfârşit războiul se teme că mă însor la bătrâneţe cu vreuna mai tânără.”

“Nicolai Alexeievici, când am plecat eu în expediţie Lena era gravidă în luna a patra, iar cu mama ei m-am înţeles să mă întorc cu bani, ca să facem nunta şi botezul odată. Aş vrea să ştiu ce-au făcut ele cu copilul, acum în mai împlineşte doi ani de zile, mă frământ când mă gândesc la el.”

“Te înţelg, şi cu atât mai mult o poţi dispreţui pe fost ta logodnică, căci şi-a lepădat copilul, ca să se mărite cu Iuri Muhapad. Ea a stat aici, în spital, după un avort greu, făcut pe ascuns. Uită totul, şi bucură-te că ai scăpat de o aşa femeie.”

“Nicolai Alexeievici, eu o cunosc pe Lena prea bine, o ştiu şi pe mama ei, îl ştiu şi pe criminalul Iuri Muhapad, colonel NKVD, mâna dreaptă a lui Lavrenti Beria. El se înţelegea cu Ana Ivanovna, mama Lenei. Datorită lui a murit generalul Hodjaev. Ca să se însoare cu Lena, fata generalului pe care l-a ucis în vremea războiului, la Stalingrad, criminalul, care împlinise 50 de ani, de-o seamă cu mama Lenei, a trimis-o pe nevasta lui de-a doua, cu fata lui, în lagăr la Vorkuta, sau, cum spunea Lena, la urşii albi. Dacă spuneţi că Lena a stat aici la spital, de ce nu-mi spuneţi adevărul? Vedeţi că ştiu totul, Lena ar fi în stare să se omoare de zece ori, decât să se mărite cu ucigaşul tatălui ei. Aşa i-a şi spus mamei ei, de faţă cu mine, când vorbeam ca să ne încuviinţeze logodna. Tot ea mi-a spus să o las gravidă mai repede, ca să ne fie acceptată căsătoria şi să scape de Iuri Muhapad, care I-a omorât tatăl şi era prieten cu mama ei. Dacă ea a stat la spital, înseamnă că ştiţi totul, şi, vă rog, nu vă temeţi de mine. Spuneţi-mi, ce s-a făcut cu ei?”

“Ce mi-ai spus tu, copile, e cumplit. N-am crezut că ştii atâtea despre acest colonel NKVD. Iartă-mă, n-am voit să ştii adevărul, şi o învinuiam pe biata Lena în zadar, căci mă luam după vorbele mamei ei, care mi-a răspuns la o întrebare, cu vreo câteva săptămâni înainte să plece şi ea la Moscova. O întrebasem dacă Lena e bine, dacă e fericită, şi ea mi-a răspuns veselă, că Lena e bine şi e fericită ca soţie a lui Iuri Muhapad, şi că va pleca la ei. Iar tu să ştii adevărul, că Lena a fost bătută crunt, a fost adusă la spital în stare de leşin. Era vânătă peste tot, iar pântecele îi era aproape negru. A pierdut copilul, de şapte luni, în aceeaşi zi. L-a născut mort, mai bine zis omorât. Peste câteva zile, când şi-a mai revenit, mi-a povestit că a bătută cu picioarele de Iuri Muhapad, pe care l-a chemat mama ei, şi care îl îndemna să o lovească cât de tare în burtă, ca să scape de bastard. Asta e tot, copile, Lena şi-a revenit, dar era foarte slăbită. A venit Iuri Muhapad după ea, spunând că trebuie să se grăbească, fiindcă îl aşteaptă avionul. A luat-o din spital fără voia ei. Când a dat să spună ceva, I-a astupat gura şi I-a zis că de va tăcea mai mult, va fi cu atât mai bine. Iată că acum ştii totul.”

“Nicolai Alexeievici, am bănuit eu că are să se întâmple ceva groaznic cu Lena. Nu degeaba m-a trimis criminala de maică-sa în expediţie, împotriva dorinţei noastre. A vrut cu orice preţ să ne despartă. Am o presimţire, că Lena nu mai este în viaţă. Mama ei şi colonelul se temeau amândoi, căci ştia cine sunt ucigaşii tatălui ei.”

“Dacă e aşa, atunci cu siguranţă că nu mai e în viaţă. Dar tu linişteşte-te, căci cu timpul le uiţi pe toate. Eşti tânăr, fete găseşti, uită-te bine la Vasilisa, e fată cuminte, şi-I tot aşa de frumoasă ca şi Lena ta, sărmana. Învaţă la medicină, iar în spital lucrează ca soră medicală.”

“Se teme de mine, zice că am înviat din morţi. Când e singură cu mine, nu se apropie nici măcar să-mi dea un pahar de limonadă. Nu cred că voi mai întâlni pe cineva ca Lena Hodjaeva.”

Când a plecat doctorul, am rămas cu gândul la ea şi la mama ei criminală. Dacă mai trăia, atunci vai de ea, trebuie să ducă o luptă disperată cu ucigaşii, cine ştie ce s-ar fi întâmplat şi cu mine, dacă aş fi rămas cu ea, şi ce curse ne-ar fi întins mama ei, îndemnată de colonel. M-am resemnat, căci, să fi rămas împreună, aş fi avut şi eu acelaşi destin, ba poate mai rău.

Am stat în spital trei săptămâni, m-am refăcut şi mă simţeam în putere. Fiindcă Lena dispăruse din viaţa mea cu tot cu copil am hotărât să mă întorc acasă, fie ce-o fi, căci nimic nu mă mai oprea. Isolina rămăsese îngheţată în tundra Taimârului, Lena ajunsese victima mamei sale criminale, iar pe Tonia o măritasem cu Iura Bajenov.

Cu câteva zile înainte de a mă externa, am intrat în cabinetul lui Nicolai Alexeievici, ca să-mi dea hainele şi valiza cu documentaţia expediţiei, căci voiam să mă duc la bancă, să ridic câteva mii de ruble de pe livretul meu. Mă gândeam să am de drum până acasă, şi să cumpăr cadouri pentru cei de la spital, care mă salvaseră. Nicolai Alexeievici s-a uitat speriat la mine.

“Copile, pe tine te-au adus la spital în hainele astea. În buzunarul halatului am găsit carnetul, foaia medicală şi cele două poze, nimic mai mult!”

Am căzut pe un scaun plângând în hohote. Doctorul a încercat să mă liniştească, dar când I-am spus că în valiză era livretul meu de economii, cu o sută unsprezece mii de ruble, precum şi celelalte livrete, pe care trebuia să le trimit familiilor, şi-a luat capul în mâini şi mi-a spus, după câteva minute:

“Copile, copile, grea soartă te-a lovit! Ai îndurat grozăvia nopţii polare, gerurile cumplite, foamea, ai fost mort şi ai înviat, dar asta le întrece pe toate. Nu ai măcar cu ce să ieşi din spital. Dar ce să-I faci, bucură-te că ai scăpat cu viaţă. Eşti tânăr şi te refaci, vei vedea că viaţa e mai scumpă decât banul.”

“Nicolai Alexeievici, înainte să plec în expediţie, am lucrat contabil la fabrica de pâine, unde lucra şi mama Lenei, şi ea îmi spunea că salariul meu va merge înainte.”

“Bine, dragul meu. Cer chiar acum legătura cu fabrica, şi ne lămurim.”

Şi, după cum vorbea la telefon, am înţeles că e bine.

“Ei, copile, tot mai ai un pic de noroc. În fabrică ţi s-a păstrat salariul, şi ai o sumă frumuşică, zece mii două sute de ruble. Slavă Domnului că te-ai ales măcar cu salariul.”

Am ieşit din spital la 3 mai 1950. Cu banii primiţi am putut să-mi cumpăr haine şi să plătesc drumul până în Moldova. Acasă am ajuns cu o mie două sute de ruble. Sosit acasă, la Cuhneşti, pe atunci în raionul Bolotina, mi-am găsit surorile măritate. Pe Liuba în satul Bolotina, grav bolnavă de tuberculoză, încât peste trei ani a şi murit. Pe Eugenia, măritată în satul Năvârneţ. Mama rămăsese acasă singură, şi mă aştepta. Dar nu mi s-a permis să stau în st, fiindcă era pe graniţă. În România nu mai aveam ce căuta, fiindcă ajunsese o ţară satelit a blestematului Imperiu bolşevic. Am fost nevoit să-mi caut de lucru în raionul Făleşti, unde m-am angajat contabil la staţia de maşini şi tractoare din Albineţu Vechi.

Ajunsesem acasă sâmbătă, 27 mai 1950, şi n-au trecut trei luni de zile, că luni, 21 august, am fost arestat şi adus la sediul NKVD din Făleşti. Timp de trei zile şi nopţi, din patru în patru ore, am fost interogat de către un maior special trimis de la Moscova. Atunci am înţeles că valiza mea, cu toată documentaţia şi cu toate livretele de economii, au încăput pe mâinile criminale ale NKVD-ului. M-au întrebat despre toţi membrii expediţiei, şi mai cu seamă despre Alexandr Corniuşin. Am susţinut mereu că toţi au murit în pustiul de gheaţă din Taimâr, de beri-beri, o boală polară. Numai eu rămăsesem viu, când a dat peste noi o tabără de nomazi care m-au salvt, luându-mă cu ei, iar pe ceilalţi I-au îngropat în zăpadă, lângă cort, în apropierea aşezării Sândassko, pe malul golfului Hatanga. Echipamentul expediţiei a rămas în cort, în afară de cele două pistoale automate, pe care le-au luat eschimoşii. Valiza cu documentaţia şi cu livretele am luat-o cu mine, când m-au dus la corturile lor. M-au întrebat de ce livretele de economii al lui Corniuşin şi al Isolinei lipsesc, iar eu le-am spus că livretele sunt proprietate personală. Unii din ei mi le-au încredinţat mie, dar alţii le ţineau cu ei.

Văzând că nu mai pot afla altceva de la mine, mai întâi mi-au mulţumit că au aflat de soarta expediţiei. Apoi m-au obligat să semnez un document secret, prin care mă angajam să nu divulg vreme de 25 de ani ceva despre expediţie, să nu plec undeva fără autorizaţia lor şi, la începutul fiecărei luni, să mă trec la comitetul raional al securităţii, într-o fişă de evidenţă. I-am rugat, când m-au lăsat liber, să-mi restituie livretul meu de economii. S-au uitat la mine cu ură, şi mi-a spus, mustrându-mă, că totul a fost confiscat şi că nu e bine să pretind banii statului. Mi-au dat apoi o adeverinţă, că am fost, vreme de trei zile, anchetat cu privire la chestiuni secret de stat, ca s-o prezint la serviciu.

La staţia de maşini şi tractoare, ca şi în toate colhozurile ce-I aparţineau şi care abia se formau, era stăpân aşa - zisul “Polit-otdel”, biroul organizaţiei de bază a partidului. În fruntea lui se afla un bolşevic feroce, Rodionov, om înalt şi solid, din care cauză tractoriştii îi ziceau “Câinele cel mare”. Nevasta lui Nina Maximovna Rodionova, era contabil-şef, iar eu eram ajutorul ei. Era o femeie mai tânără ca el, bună, cuminte, şi I-am câştigat încrederea destul de repede. Fata ei, Svetlana, zveltă ca şi mama ei, terminase de un an zece clase şi lucra ca normatoare la brigada de tractoare, tot la staţie. Abia învăţa să ţină socotelile, şi Nina Maximovna m-a rugat s-o ajut, ca să calculeze fişele tractoriştilor şi să-I arăt cum se face evidenţa lunară. Ghinionul meu a fost că ea s-a îndrăgostit de mine nebuneşte - tocmai faptul de care mă temeam, căci ştiam cine este tatăl ei. Mama ei ştia totul, şi o încuraja, fiindcă îmi cunoştea purtările. De multe ori se prefăcea că are dureri de cap, pleca şi ne lăsa pe amândoi în biroul ei. Svetlana mă ruga să termin ce începuse ea, iar dacă rămâneam amândoi închidea uşa , îmi sărea de gţt, şi-mi reproşa că n-o iubesc, n-o sărut şi nu mă iubesc cu ea. Răspunsul meu era unul şi acelaşi:

“Svetlana, eşti frumoasă, mi-eşti dragă, dar mă tem că tatăl tău mă bagă la închisoare, aşa cum a băgat sute de oameni nevinovaţi, numai pentru că erau moldoveni.”

Ea se îndepărta de mine şi plângea. Într-o zi, ea m-a cuprins cu un zâmbet fericit.

“Mişinca, diseară mama o să vorbească cu tata, ca să ne permită căsătoria. Dacă nu ne permite, eu fac o poznă, căci sunt în stare de orice.”

Am rămas nedumerit, neştiind ce să mai spun. Mă iubea, mama ei mă plăcea, dar tatăl ei era un criminal, ca mulţi bolşevici. Mi-era şi frică de ea, că mi-o fac duşmancă, dacă o refuzam. M-am lăsat în voia destinului, am îmbrăţişat-o şi am sărutat-o, ea radia de fericire. Dar acest sărut a fost primul şi ultimul. I-am spus să aşteptăm ziua de mâine. A venit la mine a doua zi cam tristă.

“Mişinca, tata mi-a spus că se va gândi, şi îmi dă răspuns peste câteva zile.”

Am înţeles că Rodionov are nevoie de timp, ca să afle cine sunt.

“Mă bucur, Svetlana. Să aşteptăm răspunsul tatălui tău.”

“Tovarăşe Leancă, sunteţi concediat, din ordinul secretarului biroului de partid, tovarăşul Rodionov. V-a interzis să mai lucraţi, ca fiu al unui duşman al poporului, cred că ştiţi de ce. Eu sunt de altă părere, şi, dacă doriţi, vă fac transferul ca normator la brigada de tractoare de la colhozul “Boris Glavan”, în satul Călugăr.”

Neavând unde mă duce, am fost nevoit să accept, şi până seara am ajuns la Călugăr, cu o recomandare către preşedintele de colhoz, Vasile Tăbârţă. Era un om gospodar şi cuminte, din sat, care m-a trimis în gazdă tot la un bun gospodar. Când a aflat că sunt calificat în contabilitate, m-a rugat să-l ajut pe contabilul lor, care era începător, nu ştia aproape nimic.

Într-o seară, preşedintele a venit la mine în gazdă, cu o problemă a lui personală. Mi-a cerut sfatul, căci Sanda, fata lui, fusese găsită de un control cu 1.300 de ruble în minus, şi, cu toate că achitase datoria, fusese condamnată pe cinci ani şi se afla la canalul Volga-Don, la muncă silnică. L-am sfătuit să-mi aducă de la judecătorie copii

după actul de acuzare şi după verdict, iar de la sovietul sătesc o caracterizare, ca să-I pot redacta o cerere de graţiere (“pomilovanie”). I-am promis că, peste câteva luni, va fi liberă şi se va întoarce acasă.

De atunci, am fost oaspetele cel mai drag în casa lui dedea Vasile Tăbârţă. Au început să vină la mine, plângând, femei şi copii cu rugămintea să le scriu şi lor cereri, că poate vor veni fiii şi soţii lor de la închisoare. Între câte cereri am scris, am avut norocul să fie eliberate din închisoare trei persoane. Prima, după patru luni, a venit Sanda lui Vasile Tăbârţă. Al doilea a venit Andrei Vorotneac, tată a şase copii, apoi Ion Antoseac, un biet băiat, care fusese prins cu un sac de spice de secară timpurie. Lumea din sat a început să mă stimeze, şi veneau la mine în fiecare zi, să le scriu cereri şi adeverinţe.

Am făcut cunoştinţă între timp cu Vera lui Maxim Baban, o fată care mi-a plăcut, a acceptat bucuroasă prietenia mea, declaraţia de dragoste, apoi logodna. Am avut mare ghinion cu oficiul de înregistrare a căsătoriilor, aşa-numitul “Zags”. Ne-am înţeles să ne căsătorim împotriva voinţei mamei ei, căci Vera lucrase ca învăţătoare în satul Pietroasa, şi mama ei dorea să se mărite cu directorul şcolii din Măgura, mult mai bătrân, şi pe care ea nu-l putea suferi. Ne-am dus de două ori la Zags, degeaba. Prima dată ne-am luat de mână şi am mers pe jos trei kilometri, de la Călugăr la Făleşti, dar şeful oficiului era plecat la Chişinău. Secretara ne-a spus să venim joia următoare. Alături de oficiu era firma unui fotograf. Vera mi-a spus

“Mişa, azi e joi, 7 septembrie, zilele fără soţ nu sunt cu noroc în căsătorie. Joia viitoare e în 14 septembrie, cred că o să avem noroc. Mama a aflat că venim la zags, mi-a spus că se pregăteşte să ne primească cu rudele. Tu rămâi la noi, nu mai vreau să stai în gazdă la Mitruţă Pohâlă, că nu se înţelege cu baba Anica, mama lui. Acum, ca să nu fie drumul degeaba, hai să facem o poză, să avem amintire pe toată viaţa.”

Fotograful, un evreu foarte binevoitor, ne-a făcut mai multe poziţii, care cu adevărat că mi-au rămas, frumoasă şi tristă amintire. Sâmbătă, 9 septembrie, pe când eram cu Vera în odaia ei, a apărut fostul ei director, şi a început să facă scandal. Vera, enervată, l-a dat afară, dar mama ei I-a ţinut partea, şi a început cearta între ele. După scandal, m-am înţeles că, după ce venim de la oficiul de căsătorii, mergem la Cuhneşti câteva zile - mai mult nu mi se dădea voie, ne întoarcem şi stăm la gazda mea. Dar ghinionul se ţinea de noi, căci în joia următoare, când ne-am dus la “zags”, şeful era la spital. Ni s-a spus să venim peste trei săptămâni, joi 5 octombrie, căci atunci vor fi mai mulţi, vreo zece oficieri. Ne-am întors cam indispuşi, dar ne ţineam de mână şi ne sărutam tot timpul.

În cele trei săptămâni, fostul ei director a mai venit o dată, şi au avut un scandal serios. Nu puteam pricepe învinuirile lui atât de grele, de prostituţie şi de criminală de avort. Vera a luat furca de tors dintr-un colţ, a aruncat caierul de lână şi a început să-l bată în cap cu ea. Directorul şi-a ferit capul, ea l-a nimerit peste nas şi pe loc l-a podidit sângele. Vera a aruncat furca, m-a luat de mână şi mi-a spus:

“Să plecăm, Mişa, din casa asta, unde mama dă voie să fiu batjocorită”.

Ne-am dus împreună la gazda mea, unde a plâns până la ziuă. La îndemnul meu, să dormim într-un pat, ea mi-a spus să aştept până ne căsătorim.

Cu două zile înainte de 5 octombrie I-am spus Verei că mă duc acasă, să-mi anunţ surorile că vin cu mireasa, ca să pregătească o masă. După ce am aranjat totul acasă, am pornit spre satul Călugăr, miercuri seara. Mergeam pe jos, căci pe atunci maşinu nu erau, iar caii oamenilor fusesră luaţi la colhoz şi, fiind toamnă, erau la muncă din noapte în noapte. Am parcurs treizeci de kilometri în jumătate de noapte, o noapte înnourată şi foarte întunecată. Când am ajuns la Vera, m-am apropiat de fereastra de la capul ei, ca să nu-I trezec pe mama şi pe fraţii ei mai mici. Am ciocănit încet şi, în scurtă vreme, am auzit deschizându-se uşa încet. Am intrat în tindă pe întuneric, ea mă aştepta şi a început să mă certe, înainte să închid uşa:

“De ce ai venit, Serioja? Nu ţi-a fost de ajuns noaptea trecută, că m-ai muncit toată noaptea?”

Aceste cuvinte au fost mai rele decât un cuţit în inimă. Nu ştia cu cine vorbeşte, şi I-am răspuns în şoaptă:

“Dacă te superi, plec.”

“Hai în pat, dacă tot ai intrat, dar să ştii că e ultima dată. Hai, dă mâna, să nu te împiedici de ceva şi să-I trezeşti pe ai mei. Să nu mă mai ţii aşa de mult ca astă-noapte. Nu în pat, că nu te mai scoli de pe mine, aici la margine fă ce-oi face şi du-te!”

Tremuram din tot trupul, mai mult de ură decât de poftă. Primul contact a fost indiferent, încât ea a exclamat:

“Iartă-mă, Vera, eram prea dorit.”

“Cum dorit, dacă astă-noapte m-ai dat gata de şase ori la rând?!”

“M-am gândit toată ziua la tine, că te măriţi şi între noi s-a terminat tot”, I-am răspuns în şoaptă, îmbrăcându-mă.

“Ei, lasă, mai stai, că a doua oară o să fie bine.”

M-am hotărât să am ultimul contact cu ea, aşa cum avusesem cu Lena când a devenit gravidă, să ţină minte toată viaţa. Cel mai important era să aflu cu care Serioja se întreţinea ea, şi am început să o întreb:

“Şi, după ce vă înscrieţi la Zags, unde staţi?”

“De acolo mergem la el acasă, ca să mă vadă mama şi surorile lui. Peste câteva zile ne întoarcem, rămânem un timp aici la mine. Cred că mama se va linişti, şi nu-I va mai ţine partea ticălosului acela care m-a violat şi cu care vrea să mă mărite.”

“Şi cum, noi am terminat-o pentru totdeauna?”

“Serioja, gândeşte-te că nu vreau să-mi pierd norocul din cauza ta. Mişa e băiat bun,cinstit, deştept, cuminte ca o fată mare, nu e beţiv şi nu fumează. E contabil, unchiul meu Vasile vrea să-l facă neapărat contabil şef la colhoz, şi îl corcoleşte pentru Sanda lui. I-a scris că vine în curând acasă, datorită cererii pe care i-a făcut-o el. Atâta mai trebuie, ca Mişa să afle de relaţia noastră, că-l scap în mâinile Sandei, ştii că e fată frumoasă. Tu să ai răbdare, ca să-l iau eu în primire, pe urmă, când va pleca pe vreo două zile la mama lui, că e singură, vin eu la tine, la sovietul sătesc, şi-ţi dau de ştire.”

Nu-mi venea să cred că Vera se întindea cu o stârpitură spurcată, un maimuţoi urât cum era secretarul sovietului sătesc, Serioja Vorotneac, om în vârstă, cu soţie şi patru copii ca vai de ei, un beţiv şi un destrăbălat, pe când ea era o fată tânără şi frumoasă ca o floare.

Al doilea raport sexual l-am avut aşa cum o învăţase pe Lena doctoriţa ei ginecolog, şi la sfârşit ea a exclamat:

“Serioja, aşa ca acum n-ai mai făcut niciodată. De ce n-ai vrut până acum să facem aşa?”

După ce m-am îmbrăcat, I-am răspuns cu glasul schimbat, ca să mă cunoască:

“Pentru că eu nu sunt Serioja Vorotneac, stârpitura cu care tu te tragi, ca oricare târfă sovietică!”

Ea s-a agăţat de gâtul meu şi a început să mă roage plângând:

“Iartă-mă, Mişa, pedepseşte-mă, numai nu mă părăsi!”

I-am descleştat mâinile pe după gâtul meu şi I-am răspuns:

“Şi mai îndrăzneşti să-mi ceri iertare? Curvele nu se iartă! Izvorul desfrâului, gunoiul omenirii, încă mă rogi să nu te părăsesc! Dar cui trebuieşti tu, târfă spurcată? Te-am iubit şi te-am preţuit, căci nu ştiam cine mi-eşti, iar acum mi-e greaţă şi de numele tău.”

Am ieşit din casă, şi ea a alergat după mine până în drum, rugându-mă să n-o părăsesc, că îmi va fi cea mai cinstită şi mai credincioasă soţie. Când am ajuns în drum, m-am oprit şi am lămurit-o:

“Vera, mi-ai povestit adineaori, când m-ai luat drept Serioja Vorotneac, cât de credincioasă ai să-mi fii, după ce intru pe mâinile tale.”

A pus capul în jos şi a rămas acolo plângând. Când am ajuns la gazdă era apropae ziuă. Mătuşa Anica m-a văzut plângând, a intrat la mine în odaie şi m-a întebat ce am. I-am spus tot, şi ea a început să mă liniştească.

“Măi băiete! Mulţumeşte lui Dumnezeu sfântul, că te-a scăpat de o curvă spurcată. Eu, măi băiete, m-am certat din cauza ei cu bade-tău Mitruţă. El nu m-a lăsat să-ţi spun cine e ea, şi cu cine vreai să-ţi legi viaţa. Mitruţă îmi spunea că-I din oameni gospodari, că e harnică, curată, ţine la tine, şi că, dacă se mărită, se astâmpără, şi nu-I va mai trebui nimic. Dar dacă ea şi mireasă te schimba pe unul ca alde Serioja lui Vorotneac, atunci mai rea muiere ca dânsa nu se află. Şi află, dragul meu, că ea a fost învăţătoare pe la Măgura, şi a trăit cu directorul şcolii, un om ţicnit, care şi acum vine pe la dânsa. A lăsat-o gravidă, ea a venit pe ascuns acasă şi a stat în casă până a născut, iar pe copil l-a luat sora mamei ei, l-a înecat în iaz şi l-a îngropat la râpa satului. Ţicnitul vine şi-i cere măcar să-i dea copilul, dacă ea nu mai vrea să trăiască cu dânsul.

Iar în sat, măi băiete, după ce a născut şi s-a făcut bine, a început să se culce cu primul preşedinte al colhozului, un rus venit de la Făleşti, apoi cu un evreu, care a fost preşedintele sovietului sătesc, iar după el cu Serioja Vorotneac, feciorul mai mare al lui Andrei Vorotneac, căruia tui I-ai scris cerere, şi a trimis scrisoare că vine acasă. Aşa că, băiete, mulţumeşte lui Dumnezeu că ai scăpat de aşa stervă.”

Duminică, 8 octombrie, mă pomenesc cu Vera în casă. Înainte de a intra, a oprit-o în tindă mătuşa Anica.

“Cum de mai îndrăzneşti, fată hăi, să mai vii la băiatul ăsta, după ce ţi-ai bătut joc de el în aşa hal?”

“Mătuşică Anică, sunt vinovată şi vreau să-mi cer iertare. Dacă nu mă iartă, îmi pun capăt zilelor, că mi-e totuna.”

Eu stăteam întins în pat, cu cartea lui Ion Ursu “Viaţa lui Ştefan cel Mare”, când ea a intrat şi s-a aruncat în genunchi la patul meu, m-a cuprins cu amândouă mâinile de mijloc şi m-a rugat plângând:

“Iartă-mă, Mişa, te rog iartă-mă şi nu mă părăsi. Crede-mă că n-am iubit încă pe nimeni în viaţa mea, tu, Mişa, eşti prima mea iubire. Te iubesc şi sunt în stare de orice pentru tine. Dacă mă părăseşti şi nu ţi-e milă de m ine, eu îmi pun capăt zilelor, şi moartea mea o să fie păcatul tău.”

Mă uitam la dânsa, I-am citit gândurile, că venise să mă cucerească cu orice preţ, şi am început să-I pun întrebări la care nu se aştepta:

“Vera, de ce nu ţi-ai pus capăt zilelor când te-a părăsit Ivan Stepanovici, primul preşedinte de la colhoz, şi de ce nu ţi-ai pus capăt zilelor a doua oară, când te-a părăsit Isac Davidovici, fostul preşedinte al Sovietului sătesc?”

Auzind ce spun, ea a tresărit şi se uita cu groază la mine. Atunci I-am mai pus o întrebare, care a pus capăt încercărilor de a se împăca cu mine.

“Şi spune-mi, Vera, pe a cui conştiinţă e moartea copilaşului tău, pe care l-ai înecat în iaz şi l-ai îngropat în râpă, în loc să-l dai fostului tău director, aşa ţicnit cum este el, care şi acum vine să-şi vadă copilul, neştiind că tu I l-ai omorât, înecându-l.”

Ea s-a sculat cu groază de lângă patul meu şi, fără să-mi mai spună măcar un cuvânt, a plecat din casă plângând. Mătuşa Anica a auzit totul din tindă, şi, după ce Vera a plecat, mi-a spus:

“Măi băiete, că bine ai mai pus-o la punct, aşa cum se cade unei sterve. Cred că şi-a luat grija de la tine, şi te lasă în pace.”

După a treia cerere adresată Sovietului suprem al Moldovei de către mama mea, mi s-a permis să mă întorc acasă, şi, în ziua de joi 5 aprilie 1951, mi s-a permis să mă stabilesc acasă cu drepturi depline. Căci până atunci veneam acasă pe furiş, şi lucram în jurul casei numai noaptea, curăţam livada şi via tot noaptea, pe lumina slabă a lunii, iar ziua stăteam ascuns în podul casei.

După ce m-am stabilit în sat, m-am adresat şefului NKVD de la raion, Snidcov, un individ respingător, care a trimis la închisoare, la moarte, şi a deportat în Siberia mii de familii, din toate satele raionului. Prin 1991 l-am ascultat la postul de radio al Moldovei, cum îşi lăuda crimele asupra miilor de familii nevinovate, pe care el le numea culaci şi duşmani ai poporului. S-a stabilit la Chişinău în vremea lui Brejnev, iar pentru aceste groaznice crime Republica Moldova îi plăteşte pensie regulată, fără întârzieri, lui ca şi tuturor celorlaţi bolşevici venetici, oploşiţi de prin toate regiunile Rusiei în Chişinău şi Bălţi. Atunci, în neagră mizerie, m-am adresat către acest criminal ca să mă lase să mă angajez, ca şef de moară în satul Chetriş, dar mi-a respins cererea. Atunci m-am adrest primului secretar de partid de la raion, tovarăşul Kiverin, alt tip respingător, dar ceva mai uman, care mi-a permis să mă angajez ca şef de moară la Chetriş, unde am lucrat numai trei ani, căci mai mult nu aveam voie să lucrezîn unul şi acelaşi loc, ca şi în una şi aceeaşi organizaţie. Astfel am lucrat o viaţă întreagă în diferite organizaţii, fiind nevoit să-mi caut de lucru toată viaţa.

În contabilitate nu mai puteam lucra, căci nu aveam certificat de contabil. Îmi rămăsese, împreună cu livretul de economii, în valiza cu documentaţia expediţiei. Am încercat să merg la studii, dar, dacă reuşeam să fiu admis, după un timp eram exmatriculat. Am fost mai întâi admis la o şcoală tehnică de panificaţie, dar mi s-a permis să urmez numai un curs de calificare, brigadier sau şef de secţie. Am fost angajat la fabrica din oraşul Bălţi, dar după trei luni am fost dat afară, sub motiv că fac prea mare economnie, pe când celelalte schimburi aveau mari neajunsuri. Adevărul amar era că nu permiteam la sumedenia de şefi, mai mulţi decât lucrătorii, să fure tot ce voiau. Neajunsurile erau cronice din cauza furturilor, iar lucrătorii aveau un salariu mizer, şi de aceea întreaga brigadă a început să protesteze că, în loc de primă pentru economie, le-a concediat brigadierul. Eu am fost învinuit că am organizat protestele.

Am fost admis la Şcoala agrotehnică din satul Ţauli, raionul Donduşeni, dar peste trei luni am fost exmatriculat. Ultima oară am fost admis la Şcoala agrotehnică pentru vii şi livezi din Camenca, în Transnistria, cursuri prin corespondenţă, dar peste un an am fost exmatriculat şi de această dată. Şi astfel, din primele zile de când m-am întors în Basarabia şi până la destrămarea Imperiului răului, minciunii, hoţiei şi crimei bolşevice, am fost persecutat întâi de NKVD, apoi de KGB.

Aceleaşi piedici I s-au pus şi fiicei mele, Isolina - i-am dat numele medicluui care mi-a salvat viaţa, care mai este poate şi astăzi îngheţată şi atârnată în vârful unui bolovan piramidal, în aceeaşi prăpastie de la gurile râului Popigai. Fiica mea a scăpat de urmărirea KGB-iştilor după ce s-a stabilit la Chişinău şi s-a căsătorit, schimbându-şi numele de familie.

Iar când s-a destrămat uniunea crimei şi minciunii bolşevice, m-am dus intenţionat la fostul meu birou, să semnez foaia de evidenţă. Canalia KGB-istă s-a prefăcut că nu mă ştie, şi cu o privire duşmănoasă mi-a zis că, dacă mă interesează activitatea KGB-ului, pot să mă adresez la Ministerul securităţii Republicii Moldova.

6 ianuarie 1997 Mihai Maxim Leancă